Împlinind şase decenii de viaţă la 28 decembrie 2011 (n. în Botoşani, 1951), Theodor Damian poate privi în urmă cu mânie americană, căci a surclasat toate care fură greutăţi, unele aparent insurmontabile. Lumina credinţei ortodoxe i-a fost făclier statornic din clipa absolvirii Seminarului Teologic de la Piatra Neamţ. Apoi, periplul cărturăresc, în spaţiile religioase din zona Moldovei, a Bucureştiului şi a Ardealului, cu popas de revelaţie duhovnicească la Sibiu i-a statornicit îndemnul de a-şi continua drumul culturii în mod expres.
În Elveţia, România şi iar în Occident, preotul Theodor Damian a cunoscut revelaţia scrisului, alternând fericit biruinţa cuvântului religios, prin cenacluri şi reviste de comandament al limbii române, cu viaţa laică sublimată în poezie sau eseu.
Oricum, după 1988, în perspectivă, devenind cetăţean american, Theodor Damian s-a înălţat în departamentul religios al existenţei sale, dar nu a neglijat cultivarea logosului în tipare admirabile, de referinţă, înregistrând un crescendo vizibil de la volum, la volum.
În 2006, comentând antologia lui Ioan Petraş, intitulată adânc pe adânc, sacerdoţiu liric, Ed. Brumar, 400 de pagini, observam că slujitorii altarului se exprimau în poezie şi poeme cu totul altfel decât se ştia la noi despre scrierile poematice desfăşurate şi decelate de la Dosoftei, pe de o parte, Tudor Arghezi şi Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic sau Vasile Militaru, pe de altă parte. Ca să nu mai vorbim de lirica gândiristă, ori de câteva capodopere ale ardeleanului Ioan Alexandru. Mai întâi, trebuie făcută precizarea de fond – între clasicii ortodocşi, care scriu poezie, din interiorul stării de a fi, şi laicii care se învrednicesc întru colaborarea cu spaţiul religios. Fiind structuri diferite în perceperea timbrului religios şi limbajele emise, fiecare se prezintă în alte straie de notificare.
Fapt simptomatic, valabil şi explicabil, chiar şi în cazul lui Theodor Damian, exilului românesc înainte de 1989 i-a fost cu desăvârşire interzis să publice creaţii literare în ţară. Notorietatea aparţine lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu. Dar cazurile – oricum de altă factură a biografiilor ! – Petru Dumitriu, D. Ţepeneag, Bujor Nedelcovici şi mulţi alţii ?
Aşa că, după 1990, Theodor Damian a intrat „gata echipat” în arealul matricial ca un poet format, păstrând mai mereu impulsuri teologale, unele de referinţă universală. Zestrea cuvântului tipărit se regăseşte în ediţii bilingve, semn de maturitate a limbii române care a găsit la preotul american cele mai adecvate echivalenţe. Două titluri : metaforă revelatorie – Liturghia Cuvântului (1989) şi Calea Împărăţiei (2000) – parcă nu oferă totuşi, în limba engleză, aceleaşi deschideri de orizonturi spirituale ca, în limba română : The Liturgy of the Word şi The Door to the Kingdom. Dar să nu ne resemnăm !
Un titlu de contrapondere faţă de afirmaţia anterioară este – Dimineaţa învierii (1999)
Cele aproape o sută de poeme se constituie ca o hlamidă de identificare a biografiei sufleteşti şi spirituale, căci dimineaţa învierii reprezintă, în primul rând, libertatea rostirii cuvântului Dumnezeu şi slujirea întru polimorfismul căilor deschise omului de a se regăsi în comunicare cu Atotputernicul. Şi aceasta o spune un pământean, al cărui suflet, înălţându-se la ceruri, va şti ce a propovăduit în numele Lui (vezi Vămile pustiei, Un înger va porni, Botezul cu foc ş.a.).
Trei cuvinte embrion jubilează de ramificaţii confortabile, dezvoltând, în versuri libere, forme moderne de rostire şi de înfăţişare a unor stări de cugetare : Iluminarea, Botezul, Cuvântul. Ele sunt rostite cumulativ sau restrictiv, în toate cele trei capitole ale volumului. Prezente direct sau în subsidiar, dispuse în 2-3 catrene, mai rar, monobloc, ca un discurs sau expozeu, oferă fie un obiect forjat (citeşte gând) sau scântei-licurici, semn al trudei (argheziene), de a oferi un lucru finit („Şezi de-a dreapta mea să nu mă clatin / Când urcuşul e aşa de lung / Când pământul tremură în naşteri / Când mă duc şi parcă nu ajung// În cămara arsă de întuneric /Barba-mi creşte zilnic tot mai alb / Şezi de-a dreapta mea să nu mă clatin / Dumnezeule, Cuvântul celălalt” – Cuvântul celălalt !)
Dar titlul volumului Dimineaţa învierii se regăseşte desfoliat şi în viaţa diurnă a omului, supusă reflecţiei şi observaţiei morale, ca îndemn şi pildă, nicidecum partizanat şi căinitor („Alergăm pe autostrăzile planetei / Ca nişte posedaţi de duhuri străine / Înghesuiţi de noi înşine / De frica mâniei ce vine // Nu ne mai cuprinde povestea / Cu-ntoarcerea în sânul humii / Ci doar privim cu nerăbdare / Spre dulcele sfârşit al lumii” –Alergăm).
Părintele este, cred în momentele de reculegere, un homo ludens, şi pare plăcut ca-ntr-un joc electronic, adică rece, prestidigitator. Două titluri : Poem („Acesta este / un poem despre idee / despre ideea de poem / despre poemul de idee / despre ideea de idee”), Citind poezia de azi („Din când în când / Mai găsesc câte-un poem / într-o idee / din când în când / mai găsesc câte-o / idee-ntr-un poem”)
În toate ipostazele lirice sau epico-lirice se simte însă cum pulsaţiile pentru decojirea nuanţelor degajate de Cuvânt sunt dirijate de Theodor Damian spre filosofie şi morală, toate fiind o „carte de învăţătură” atât pentru credincioşi, cât şi pentru ne.
Volumul din 2000 – Rugăciuni în infern – propune încă din titlu (voluntar sau nu !) un fel de coincidentia oppositorum. Predominanţa laicului, a oricărui profan care împinge observaţia directă sau imaginată, spre transformarea gândului în imagine şi apoi în idee, coborând-o în cuvânt, recheamă tot felul de exerciţii similare din creaţia modernă- interbelică în parte şi contemporană poetului. Numai că pregătirea teologală nu stă pasivă în întreg volumul, dă clinchet la clopoţel şi lexicul religios coboară cu asupră de măsură ( de lexic mistic, nici nu poate fi vorba !).
Din nou, certitudinea în puterea iradiantă a cuvântului în contexte de viaţă şi de gândire, îl conduce spre o autodefinire memorabilă : „Mi-am dedicat timpul liber / cuvintelor / am devenit un jucător ahtiat / am învăţat să le pun pe categorii, / în ordine alfabetică, cronologică / pe discipline şi geografii / le-am trecut prin mai multe confesiunii / să văd forma pe care o au / le-am afierosit Domnului / în formă de rugăciuni, / până când un cuvânt s-a crăpat / şi-am căzut în el, în adânc / adânc de cuvânt / acolo m-am pierdut / dar e şi singurul loc / întru care sînt” – Adânc de cuvânt.
La o lectură fugară, de suprafaţă, poemul este unul de notaţie, de consemnare a unei stări de a-şi petrece timpul rămas în afara obişnuinţelor. Deci, o mărturisire, o filă de jurnal… a unui cogito ergo sum.
La o lectură de profunzime, cuvintele trec prin mai multe confesiuni – în formă de regăciuni. Dintr-odată, viziunea iniţială se curbează, iar elicea imaginarului (ca la o extragere de loto – în maniera lui Nichita Stănescu !) opreşte un cuvânt predestinat, în care va locui de aici înainte însuşi poetul.
În laicul omului cultivat se află şi rubaiatele lui Omar Khayyam şi indignarea că strămutarea insulei Ada-Kaleh s-a realizat fără să se pună un semn mănăstiresc undeva, măcar prin apropiere „ca să se ştie / de unde, de când şi de ce”.
Poetului nu-i sunt străine înţelesurile filosofiei din întâlnirile cu Mihail Pselos la o ceaşcă de cafea, nici toamnele de la New York şi câte alte „americanisme” pe care le asociază, involuntar, realităţilor din Botoşani.
Multă poezie de notaţie găsim în acest volum postmodern, cu titlu oximoronic, mereu aerisită prin fuga unei sintaxe supravegheate îndeajuns.
La şase decenii de viaţă numai poetul (vorba lui Eminescu) „Trece peste nemărginirea timpului : / În ramurile gândului, / În sfintele lunci, / Unde păsări ca el / Se-ntrec în cântări”.
Lasă un răspuns