„Băi, deontologule!”

‒ presa românească reclamă lipsa unui cod ‒

Diletantismul în presa românească e o problemă veche și, stârnit de un articol apărut în revista Agero (Stuttgart, săpt. 38/2011), semnat de un cititor român din Canada, aș îndrăzni să spun că doar în primii ani de după 1990 media românească s-a apropiat de ceea ce se dorea a fi (excepție făcând doar explozia de publicații efemeride care  nu făceau altceva decât să testeze cât de reală e libertatea de expresie). Și iluzia libertății a durat puțin, cam până la adoptarea Legii 544/2001, privind așa-zisul acces liber la informații, ori până la Legea 504/2002, a audiovizualului, prin care Guvernul Năstase se proteja de avalanșa dezvăluirilor potrivnice. Ca profesionist, pot să confirm că fiecare popor, în orice moment istoric, își produce presa  pe care o merită și o necesită.La noi însă, unde există tendința de a egaliza inegalitățile și de a substitui calitățile cu cantități spre a salva aparențele, a urmat apoi o vreme a presei de tip Pamfil Șeicaru, ca după 2005, tot mai evident, presa să fie adjudecată prin trusturi angajate politic, iar azi avem o presă isterizată de sindromul Băsescu (pentru că e criză, pentru că nu plouă, pentru notele mici la bacalureat, nu e nimeni de vină decât Băsescu și regimul lui dictatorial, iar dacă nu avem autostrăzi, daca tursimul e în declin, dacă românii emigrează în căutare de locuri de muncă sau dacă au salarii mici, acestea sunt efectele guvernării Boc, fără să ne mai intereseze cauzele care au dus la această stare de fapt). Nu sunt observațiile unuia din afara sistemului; am lucrat nu mai puțin de 12 ani la un mare ziar central din Romania și nu mi s-a spus niciodată despre ce să scriu. M-am apropiat  de orice putea fi în și de interes public, chiar dacă am întâmpinat tot felul de obstacole. Am preferat documentarea în teren, nu munca din redacție, doar pentru că singur contactul direct cu oamenii îți poate sugera subiecte pe care merită să insiști. Ar fi o ipocrizie să spun că nu am avut și dezamăgiri, că nu am greșit, că nu am fost derutat, dar nimeni nu poate să spună că am făcut compromisuri, deși am întâlnit jurnaliști care câștigau mai mult din ce nu scriau decât din ce publicau. Am refuzat să copiez exemplele altora, indiferent dacă aceștia se numeau Cristian Tudor Popescu (cu crispările lui) sau Ion Cristoiu (căutătorul de capcane), iar câștigul a fost nu numai în stil, ci în primul rând în deontologie, în profesionism. Cuvântul acesta l-aș sublinia pentru că de aici intervine vulnerabilitatea jurnalistului; din profesionism. E adevărat că un exercițiu îndelungat te poate forma, te poate ispiti până și cu cealaltă parte a problemei, cu reversul convingerilor tale testându-ți demnitatea, deontologia. Ion Cristoiu, Eugenia Vodă, Radu Moraru, Robert Turcescu și încă vreo câțiva ca ei sunt atenți cu propria imagine chiar și atunci când se implică în subiecte contagioase, în timp ce alții, după ce și-au făcut un nume în presa scrisă și-au vândut demnitatea profesională când au trecut pe sticlă la unul sau altul din „mogulii” zilei. Au ajuns să se situeze chiar împotriva deontologiei înseși, s-o repudieze nu știu cu ce preț. A fi echidistant înseamnă a fi pro- sau anti-Băsescu nu în egală măsură, ci după caz. Ori la noi, a nu-i imputa Elenei Udrea că e blondă ești etichetat simplu: „băi deontologule!”  Fac precizarea că nu sunt angajat politic cum cred că nu e nici Cristoiu, dar pot să spun ca și el că „asta nu (mai) e presă!” Nu vreau polemizez în aceste pagini și să vin cu exemplul unor „jurnaliste” de pe un canal tv. care sar cu venalitate la gâtul  unei comentatoare politice școlite doar pentru că e consilieră guvernamentală și membră a unui partid politic pus la stâlpul infamiei cu orice prilej. În redacțiile marilor ziare, ale marilor posturi de televiziune sunt, în medie, mai puțin de 60 la sută, absolvenți ai Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, socotindu-i printre ei și pe cei cu diplome de la Stefan Gheorghiu, iar mulți analiști politici s-au trezit din generozitatea te miri cui cu acest titlu fără să fi absolvit, de pildă, cursurile Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Ceea ce avem astăzi în presa românească este efectul a ceea ce avem  în societatea românească. Sindicatele jurnaliștilor au scăpat lucrurile de sub control, iar dacă libertatea presei s-a întemeiat pe respingerea unei legi a presei motivând că jurnalistul nu este deasupra legii, totuși noul Cod Penal este mai clement cu calomnia de presă și insulta. De aici până la a aduce atingere intereselor statului, până la a defăima, până la a insulta, până la a abdica de la propriul statut profesional nu mai e decât un singur pas; pasul acela care reclamă tot mai mult o lege a presei dacă nu mai suntem demni de un cod deontologic, de o libertate civilizată a funcțiilor mediatice.                                     

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*