Prietenii, cum şi copiii dăruiţi de Dumnezeu la bătrâneţe, sunt cele mai frumoase podoabe ale vieţii unui om. Iar între rarii prieteni, nesfiit mărturisitor de sine şi de lume, cald cum măduva sfătoasă a vinului nobil de roşu cardinal, Nicu Gavriluţă. E tras de cămilele numeroaselor întrebări universitare în calitatea sa de Decan la Filosofie. Încă nu s-a desprins de luturile Onicenilor, de crucile din cimitirul de acolo, asumându-şi pedeapsa superbă de a reaşeza respiraţia acelui univers în nu-meroase mărturii şi spovezi tipografice, ecumenism greu de găsit în ziua de astăzi. Şi am avut bucuria tristă de a-i simţi lacrima, cum ceara picurată la slujba Învierii, dar şi tristeţea îmbucurată de zâmbetul recompus al primului cerc al vieţii, copilăria, Crăciunul. Şi am avut, iarăşi, imensa şi orgolioasa fericire ca Măriuţa, fiica domniei sale şi a doamnei Cristina, să transforme o poesie în colindă şi s-o ducă pe uliţele Rădăşe-nilor, cum ai duce ouă închistrite ori cozonac.
Doamne bun şi drag Părinte
Mi te rog frumos
Şterge-ţi lacrima căci, uite,
A-nviat Cristos!
A-nviat, îmi spune mama
Şi îmi dă să ţin
Între degete icoana
Unei Flori de Crin!
Şi de aici poate începe dialogul, unul din număratele colocvii risipite dinaintea îngerilor, o altfel de mană, o altfel de nutrire priincioasă zidirilor interioare.
Şi spune omul, uite, e secetă, ne-a bătut soarele în cap şi ne-a bătut Dumnezeu c-am făcut prea multe rele. Mereu se raportează şi îşi raportează propriul comportament la Univers. Să găsescă cauzalităţile. Cele din sine, cel din cel de alături. Clanul. Neamul. Comunitatea. Şi obligatoriu trebuie să vorbim, despre ecologia interioară a individului.
Temă de maximă actualitate. Ea nu priveşte neapărat şi exclusiv pe specialistul în filosofia culturii şi socio-antropologia religiilor. Şi dacă vorbim despre ecologia spirituală, aceasta interesează pe fiecare dintre noi, chiar dacă nu ne dăm seama imediat de acest straniu fapt.
Trăim un timp al încercărilor, pentru mulţi dintre noi al unui imens pustiu interior, marcat poate destinal de o împovărătoare secetă spirituală. Din perspectiva ecologiei spirituale, seceta din afară, seceta propriu-zisă, are un corespondent spiritual de ordin interior.
Într-un text publicat în anii 30 ai secolului trecut, Mircea Eliade sesiza foarte bine acest fapt. El trimite la modelul tra-diţional, arhaic, de a fi al omului în lume. Între sufletul omu-lui, între trupul lui, între casa în care locuieşte, între comunitate şi Univers existau corespondenţe profunde, foarte subtile. Omul este un microcosmos mereu integrat în marele univers, macro-cosmosul. Am şi astăzi profunda convingere că aceste corespondenţe nu s-au pierdut. Numai că omul modern pare să le ignore. Ce vreau să spun? Dacă ceva este în neregulă cu sufletul tău, cu viaţa ta, aceste nereguli se răsfrâng şi în exte-rior, în social. Se răsfrâng în relaţia cu ceilalţi: prieteni, rude, oameni din comunitate etc… Nefirescul din sufletul tău se poate răsfrânge şi în natură.
Altfel spus, scria Mircea Eliade, şi avea profundă dreptate, seceta care ne bântuie viaţa este, înainte de toate, o consecinţă directă a secetei noastre interioare, a unei vieţi spirituale anchi-lozate sau puse între paranteze, a unei trăiri slabe, bântuită parcă de spectrul neputinţei. În joc este o veritabilă criză a valorilor. Faptul acesta îmi pare a fi astăzi deosebit de important şi pe nedrept neglijat.
Spun toate acestea pentru că, în ultimă instanţă, comportamentul nostru faţă de ceilalţi, practicile cotidiene, formele de activitate profesională sau de altă natură, sunt determinate de gândirea şi de conştiinţa noastră. Altfel spus, ele depind profund de spiritualitatea noastră. Or, atunci când viaţa spirituală este în criză, drama devine totală: suferă aproapele, grupul, comunitatea, societatea.
În concluzie, ecologia spirituală ar viza înainte de toate o bună rânduială a vieţii noastre interioare, a trăirii şi practicii spirituale. O formulă consacrată de rânduire a vieţii interioare este cea religioasă. Însă nu e singura, dar este prima, cu adevărat regală şi arhetipală. Mai există şi soluţia pur intelectuală. Cele două însă nu se exclud. Devin complementare. Ar mai fi şi formula tradiţională, cea care mizează enorm pe o subtilă metafizică a bunul simţ, a ordinii şi rânduielii. Despre toate acestea s-a scris foarte mult, însă criza şi urgenţa ecologiei spirituale sunt teme de o incontestabilă actualitate. Asupra lor revenim frecvent, acum în timpul crepusculului postmodern.
Şi mă uit şi uitaţi-vă, oameni buni,
aveţi undeva în curtea interioară sau real,
în curtea bătrânilor,
un copac, un măr.
Şi vă uitaţi la el şi dacă
intraţi în vorbă
el vă va spune:
iată, pentru tine înfloresc,
fructific,
dau umbră şi dau frumuseţe.
Dar tu, Omule Măr, cine eşti şi cum?
Înfloreşti?
Fructifici?
Oferi un bine celor din jur?
Ştii lanţul binelui izvoditor de bine?
Ştii?
Ideea omului-măr, a omului şi fratelui său arborele, este conirmată şi de mentalitatea tradiţională universală şi româ-nească. Între om – arbore – natură – cosmos există legături profunde. Omul e parte a unui ciclu cosmic, dominat fie de astrul nopţii, fie de soare. Aici, în acest subtil orizont ontolo-gic, omul se înfrăţeşte cu natura şi universul. Este parte a unui întreg cosmic şi, prin urmare, îl conţine. Omul fiinţează prin rezonanţă cu întreg existentul. Faptul ca noi îi concedem o realitate preponderent fizică este o poveste modernă ce ţine de cu totul altceva. Aşadar, există o tainică formă de rezonanţă şi comuniune cu alteritatea vegetală, animală şi, binenţeles, umană.
Să ştii să comunici pozitiv cu celălalt.Să nu-i retezi creanga Cuvântului,
Creanga Ideii.
Pentru asta trebuie să te respecţi pe tine însuţi ca fiind o creaţie divină şi oglindă pentru celălalt. Omul bântuit de nelinişti şi griji, angoasat şi disperat, nu poate aduce decît angoasă şi disperare în lume. Retează, da, neştiut creanga cuvîntului, a ideei şi, mai ales, pe cea a Arborelui Vieţii.
Aş mai vrea să spun că „dialogul” instituit de Dumnezeu între om şi măr nu e dincolo de realitate. Tradiţia amintea de un corespondent al omului în lumea vegetală şi în cea a vieţuitoarelor. Vorbea de un dublu vegetal, de o ipostaziere şi o prezenţă simbolică a omului la nivelul vegetalului. Un exemplu clasic, frecvent invocat de etnologi şi antropologi, este cel al rugăciunii şi spovedaniei la brad. Misteriosul ritual se practica de tinerii comunităţilor tradiţionale înaintea căsătoriei. Aş mai aminti de asemenea motivul cenotafului. El readuce în atenţie ideea dublul vegetal al omului. Legătura omului cu astrele, apele, pămîntul şi vegetaţia este încă prezentă în acele culturi şi tradiţii marcate definitiv de spiritul vechi, tradiţional, în sens metafizic Toate acestea sunt realităţi îndelung verificate de timp şi pe care noi, uşor, uşor, le redescoperim. Din fericire, tradiţia românească încă le mai păstrează camuflate în varii credinţe şi superstiţii.
Iar eu cred că noi aparent încheiem aici un dialog despre armonia existenţei, a sufletului pereche în nepereche. Gândul e sămânţă şi va rodi la fiecare dintre cei ce ne citesc ori ne ascultă, aceşti prieteni ai noştri, Oamenii – Meri Domneşti cum îi dorim.
Şi sper să nu supăr pe nimeni dar eu, ca persoană, mă retrag într-o pasăre pentru a mai zbura puţin.
Lasă un răspuns