Sunt din ce în ce mai impresionat de faptul că rețelele de socializare reprezintă un adevărat rezervor de talente literare. Românii, a căror admirabilă nativitate poetică este proverbială și demonstrată psiho-genetic, eliberați în mediul virtual de comunicare din corsetul formalismului vieții reale unde au rețineri și inhibiții, se dezvăluie spiritual pe FB cu ce au mai frumos.
Odată cu lansarea din această rețea a îndrăznețului proiect liric ”Rugă fără sfârșit” – cel mai lung poem colectiv destinat înregistrării ca performanță națională în Cartea Recordurilor, am zilnic revelația descoperirii a noi și noi talente care, fără să exagerez, nu sunt cu nimic mai prejos decât poeții consacrați, cu volume, unii chiar mai presus acestora, având avantajul că nu și-au denaturat mesajul liric și stilul natural prin imitație, aroganță și tehnicizarea forțată, greșită de a imprima versurilor o prețiozitate mimetică, artificială, de a complica, de a sofistica scriitura în defavoarea simplitatății, cursivitatății și melodicității interioare a cuvintelor închegate în stihuri. Se pare că avem de a face cu un sindrom: cei mai mulți poeți din marea masă de poeți a generațiilor postoptzeciste, care au primit liber oricât la tipar, după cum îi ține punga, nu au învățat nimic de la Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu: cuvintele și propozițiile lirice simple nasc cele mai fericite metafore, iar acestea reprezintă esența poeziei.
Despre Corina Mihaela Roman aproape că nu am ce spune, așa cum ea însăși a evitat elegant să îmi vorbească despre sine. Atât cât scrie la profilul ei pe FB, atât am putut să aflu și eu: A studiat Filosofía la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, trăieşte în București, este căsătorită cu Gabi Roman…Dar eu mai știu ceva, nu de la ea, dar datorită ei: este de o modestie rară și corectitudine exemplară. O adevărată colegă de echipă: sufletistă, săritoare, fidelă. Iar în propriile ei versuri nici nu își dă poate seama cât de bine se desrcie pe sine, mai ales în dialogul cu Dumnezeu, cu mama, cu sine cea sau cel(!) din viețile precedente în care simte că a mai trăit. Dar cel mai bine ni se dezvăluie cu toată sinceritatea în catrenele pentru ”Rugă fără sfârșit”, între care cea mai autodescriptivă ar putea fi aceasta:
Sunt om, femeie… Sunt român!
Soție, poate voi fi mamă…
Sunt fiică, soră, sunt stapân!
La urmă doar o poză-n ramă…
Aș parafraza-o afirmând că nu este doar româncă adevărată, femeie, fiică, soră, viitoare mamă, ci și o talentată poetă a cărei poză în ramă va dăinui negreșit dacă va continua să scrie.
Corina Mihaela Roman scrie de mică, posedă gena poeziei, este nativă și mă tem că o prelucrare prin rectificare, tăiere, așchiere și șlefuire la strungul tehnicizării și profesionalizării ar dezavantaja-o, ar denatura-o…Veți constata că la 16 ani scria matur, iar la maturitate scrie adolescentin…Se pare că poezia este elixirul spiritual al tinereții!
Vă propun mai întâi câteva mostre poetice adolescentine ale tinerei poete:
În zadar…..
Iar lacrima ce-mi bate obrazul cu putere
Îl rupe, îl destramă șsi-apoi îl șterge iar,
Și dragostea din mine se chinuie și geme,
Nu pot să fac nimic și totul e-n zadar.
Iar patimile mele își tulbură adâncul
Și-și varsă suferința în șoaptele pustii,
De plânsul meu puternic se zguduie pământul
Și numai ploaia-mi spală pacate cenușii.
Și groaza mă cuprinde în jurul prăbușirii
A globului de ceață ce mi se-oferă- n dar
Și trupul mi se-ndoaie sub pietrele iubirii
Și ochii mi se-nchid… și știu că e-n zadar.
Ultima dorintă
Care-i păcatul care m-a trădat
Și câte lacrimi oare am pierdut?
Dar oare ce-am avut de câștigat
Când tot ce am iubit nu m-a știut?
De ce e, Doamne, viața trădătoare
Când îmi vorbește-n șoaptă, din mormânt?
De ce e, Doamne, vina mea mai mare
Deși-mio spășesc pedeapsa pe pamânt?
Dar care cruce oare se îndură
Să se înfinga-n carnea-mi ca-tr-o carte?
Și, Doamne, în care gropi și-n ce masură
Mă va cuprinde teama cea de moarte?
Nu vreau pe nimeni, vreau sa mă strivească
Un dor de viață mort de suferință…
Și-un glas din beznă să-mi trezească
Din praf de zori o ultimă dorintă.
În continuare câteva mostre de la maturitate poetică de acum:
Raspunsul meu
Când Dumnezeu mă va-ntreba
Ce am făcut cu viața mea,
Am să-I răspund drept și cinstit
Ce am făcut, cu ce-am venit…
N-am încercat să-mi fac palate,
Să strang borcane cu magiun,
Și nu am vrut s-adun bucate
Să am pe masă ce să pun.
Nu am păstrat nici jumatate
Și nici averi n-am adunat,
Și dac-am dat o mică parte,
Câștigul Tu mi l-ai dublat.
Am inteles, c-un suflet mare,
Că oricare copil al Tău,
Nu se hraneste cu mâncare
Și nu Te cearta d-I e rău.
Mi-am amintit că sunt Iubire,
Că mă adori orice ar fi,
Și am sperat în fericire,
Să mai traiesc încă o zi!
Nu cred c-am fost risipitoare
Așa cum mulți m-au condamnat,
Eu doar am fost un om mic mare
Când alții s-au impiedicat!
Am mai greșit și-am judecat…
Dar dincolo de ”dar și poate„
Eu oamenii i-am respectat
și-am respectat viața din toate.
Nu am cerut nicio dovadă.
Eu știu de unde am venit!
Am vrut ca lumea sa mă vadă
Ca pe un suflet liniștit!
Dar voi veni în fața Ta
Cu o dorință și mai mare:
De a iubi și a ierta,
În viața-mi, grea încercare!
Mama
Ești lacrimă și âantec,
Ești inimă de stea,
Îți dăruiesc iubirea
Și iată, viața mea!
Ești suflet fără margini,
Ești dor fără cuvânt,
Iți dăruiesc privirea
Și tot ce am mai sfânt!
Esti plânsul de durere,
Ești râsul ffără glas,
Îti dăruiesc suspinul
Și tot ce mi-a rămas!
Ești raza printre nori,
Ești apa pe pământ,
Îți dăruiesc blândețea
Și ultimul cuvânt!
Ești prima mea suflare,
Fior, sperantă grea,
Îți dăruiesc orice
Căci tu ești mama mea.
În încheiere, câteva mostre de strofe din poemul colectiv național” Rugă fără sfârșit”, construit vers cu vers, pe temelii de limba românească, de către tot mai mulți români:
Sunt ca voi toți o parte mică
Din sufletul cel mai înalt
Ce a căzut și se ridică
Și iată, face primul salt!
Sunt ghiocel proaspăt și pur,
Sunt fir de primăvară
Legat pe viață de un șnur,
Cu drag mă inchin ție iară!
Sunt trandafirul sângeriu,
Al verii fruct și rază,
M-am copt, sunt dulce și sunt viu,
Mireasma ta din vază.
Sunt o duioasă crizantemă
O floare luptătoare,
A toamnei veșnică emblemă
În stoluri de culoare.
Sunt crăciunița vestitoare
A fulgului de nea,
Sunt calda și înfloritoare
Când iarna este grea.
Sunt vânt când aprig, când blajin,
Sunt crivăâ, nor și tunet,
Sunt un vârtej pe cer senin,
Tornada fără sunet.
Sunt doar prezent. Nu am trecut,
Nu dorm în amintire,
Nu port regrete de temut,
Doar lacrimi de iubire.
Sunt lacrimi, tristețe, surâs,
Sunt nervi și dor și teamă,
Sunt și mâhnire, ploi de plâns,
Speranâa ce ma cheamă.
Lasă un răspuns