Într-un articol care a apărut în săptămânalul Naţiunea, în două editoriale din luna aprilie 2008, intitulat „Adevărul istoric despre unguri” am explicat documentat originea şi adevărata istorie a ungurilor, cât şi erorile din scrierile istorice care, din păcate le găsim şi astăzi în manualele de istorie şi în cărţile de Istoria românilor ale actualilor noştri profesori universitari!
În articolul sus amintit, i-am descris pe unguri, aşa cum Rösler, austriacul desemnat de autorităţile austriece să prezinte cine sînt românii, aceşti iobagi care cer drepturi civice egale cu a celorlalte naţionalităţi conlocuitoare în Transilvania, studiul fiind publicat într-o carte Romäniche Studien apărută în 1871 la Viena, din care s-a documentat şi dl. G.Gheorghe, în articolele scrise în rev. Getica. Eminescu n-a cunoscut cartea lui Rösler când a publicat primele articole, altfel, ar fi putut să-i încondeieze cu mai multă vigoare, despre originile şi comportările lor.
Iată cum Rösler îi prezintă pe unguri la sosirea în Europa: …Numărul lor trebuie să fi fost foarte redus la sosire; ar fi hazardat să încercăm o evaluare. Maghiarii erau pe vremea care au apărut în teatrul european interior, nişte nomazi care îşi mulgeau caii (iepele n.n.) iar căminurile lor erau corturile mişcătoare (probabil căruţe cu coviltir n.n.) …Hrana lor se compunea din carne de vită pe jumătate crudă pe care o mâncau fără s-o taie cu cuţitul, sau peşti care se găseau din abundenţă în noua patrie; băutura lor era laptele de cai şi sângele vitelor tăiate, pe câmpul de luptă se vedeau sorbind sângele inamicilor căsăpiţi; a mânca inima duşmanilor era considerată ca un medicament. Un alt fapt semnalat de Rösler a fost exterminarea la Atelkuz, unde ungurii îşi lăsaseră copii, femeile şi bătrânii la plecarea lor într-un raid de jaf, de către pecenegi şi bulgari, deci, din acel moment partea femenină şi descendenţii lor dispărură complet! Deabea în anul 896 ei descind în Panonia unde sălăşluiau românii panonieni.
Din aceste locuri, împreună cu românii autohtoni puşi pe căpătuială, au înfăptuit 45 de raiduri de jaf către vest, în ultima, la Lechfeld în 955, Otto I, împăratul germanilor îi extermină pe toţi. Rösler, în cartea sa, descriind luptele de la Lechfeld scrie:…Cei care au reuşit să se salveze în prima zi, (este vorba de unguri şi românii panonieni aliaţi cu ei n.n.) au căzut în zilele următoare, fiecare ceată fugară fiind hărţuită, cu sălbăticie şi nimicită. Urmărirea s-a întins până la Regensburg; puţini au avut norocul să scape. Nu a fost un dezastru militar, ci o luptă de exterminare. Cu această catastrofă a fost răzbunată şi a luat sfârşit o perioadă de 48 de ani de cumplită înjosire şi de îngrozitoare mizerie pentru Germania (pag. 180). (subl. autorului art. G. Gheorghe). Să mai reţinem că ungurii au pierdut trei conducători. Pe şeful expediţiei Bulcsu, ortodox, botezat la Constantinopol, de teama să nu-i scape prin cine ştie ce practici necunoscute, Otto I l-a spânzurat imediat. Cele scrise de mai sus, nu sînt scrise de un adversar al ungurilor, ci de însuşi Robert Rösler, omul angajat de Imperiul Austro-Ungar ca să răstălmăcească istoria românilor, să scrie la termenii ceruţi de interesul politic al imperiului dualist. (p. 202, Getica, 5-6/2005)
Din cele de mai sus trebue reţinute următoarele adevăruri. Ungurii, ne mai fiind suficienţi să mai conducă raidurile contra germanilor au trebuit să se alieze cu băstinaşii, iar conducătorii lor erau oameni cu carte, Bulcsu fiind creştinat la Constantinopol şi trimis cu daruri şi cu insemn de principe, cam odată cu Iuliu, principe al Transilvaniei, unchiul lui Vaic, viitorul rege Ştefan I, care a fost tot român panonian. Dacă se consultă cronicile 
bizantine ne dăm seama că românii panonieni erau deja creştinaţi la sosirea ungurilor şi aveau şi episcopi sfinţiţi şi ordonaţi de patriarhul Constantinopolului. După părerea noastră, dat fiind numărul redus de unguri când au ajuns în Panonia, şi-n atâtea raiduri, numărul lor s-a diminuat, iar ei n-au mai fost în stare să conducă şi să asigure numărul necesar pentru a se măsura cu germanii. Fapt cert, rezultând chiar din afirmaţiile lui Rösler, ei au fost practic exterminaţi. Creaţia Statului maghiar şi numirea unui rege apostolic în 1001, a fost opera papalităţii care a vrut să creeze un stat tampon între vest şi est contra invaziilor din est şi prin acest stat să propage catolicismul, prin puterea brahială în estul şi sud-estul Europei. Metodele prin care au convertit prin forţă şi ucideri propagarea catolicismului şi convertirea cu forţa a românilor panonieni şi apoi o parte a românilor transilvăneni le-am relatat în două articole Adevărul istoric despre unguri. Toţi ungurii de astăzi sunt în totalitate proveniţi prin deznaţionalizarea, maghiarizarea şi catolicizarea forţată a românilor panonieni şi o parte a românilor, a secuilor transilvăneni, cum şi a celorlalte minorităţi din Ungaria, cehi, sloveni, ruteni, etc.
Veţi găsi în dicţionare, în Larousse sau alte Enciclopedii, cît şi în manualele şcolare şi universitare la cuvîntul Transilvania că: ,,… a fost ataşată regatului maghiar în sec.XI” afirmaţie cu totul inexactă, bazată pe Cronica pictată de la Viena în care scria: „Ştefan …prinzând pe ducele Transilvaniei Iuliu (unchiul lui Ştefan care n-a vrut să trecă la catolicism n.n.) şi-a familiei sale îl trimite în Ungaria?… şi întregul lui regat, foarte mare şi bogat, l-a unit cu monarhia Ungariei” afirmaţie care-i cu totul ne adevărată! Adevărul este că, sub această minciună sfuntată, se ascunde de fapt adevăratul scop al raidului pe care l-a făcut Ştefan, ajutat de trupele papale de germani ale nunţiului papal, care dirija toate acţiunile regelui maghiar, acapararea tezaurului deţinut de Iuliu. După care s-a întors acasă, în Ungaria care, la acea vreme nici măcar nu exista ca teritoriu. (vezi G.Gh., Studii de cultură şi civilizaţie românească p. 109)
Pentru a combate această falsă afirmaţie, în articolul Adevărul istoric despre unguri am argumentat ca ungurii n-au fost semnalaţi în Transilvania nici în sec XV, mărturia viitorului papă Pius II (1405-1461): Regiunea Transilvania este aşezată dincolo de Dunăre….În 
vremea noastră e locuită de saşi (Teutones), secui şi români (înainte de 1458 !, an când devine papă, ap. Călători străini, I, p. 471), iar la 1623, la Cluj, Gabriel Bethlen principele Transilvaniei emite privilegiul în care se află scris : Noi, Gabriel (din mila lui Dumnezeu etc. principe al Sfântului Imperiu Roman şi al Transilvaniei, stăpânitor al Părţilor Ungariei, comite al secuilor … După ce în ţara noastră am fost instituiţi din îndemnul şi voinţa atotputernicului Dumnezeu, precum şi prin voinţa şi votul unanim al locuitorilor Transilvaniei populate de cele trei naţionalităţi, nu dorim nimic mai mult decât să restabilim această ţară a noastră, pustiită, jefuită de diferite evenimente războinice, de năvălirile popoarelor străine … pentru ca astfel întărindu-se zi cu zi să-şi recâştige vechea putere şi ornată cu insemnele de glorie ale războiului şi păcii, să se apropie de vechea Dacie (sau să atingă strălucirea acesteia), ap. Moshe Carmilly-Weinberger, Istoria evreilor din Transilvania, 1623-1944), pag. 53. (Prin cele trei naţionalităţi se înţeleg saşii, secuii şi românii (n şi s.ns, vezi G. Gheorghe, Cum se scriu cărţile, în Getica nr. 5-6, pag. 203/204).
În anul 1526, după bătălia de la Mohaci, Statul apostolic maghiar dispare, iar ulterior, în 1541 Ungaria devine provincie otomană, paşalâc turcesc, iar Transinvania devine, ca şi cele două Principate româneşti, principate autonome sub protectorat turcesc, plătind însă un tribut anual.
Dupa înfrângerea Imperiului Otoman de către austrieci, prin pacea de la Carlovitz (1699) Ungaria devine provincie a Imperiului Habsburgic, iar Transilvania revine ca Principat autonom, (s.n.) în cadrul aceluiaşi imperiu.
Din acel moment, începe ofensiva maghiarilor, fiind într-o inferioritate numerică şi la ei şi în Transilvania, să pornescă, cu ajutorul papalităţii la ofensiva catolicizării nobilimii româneşti, sub presiunea uciderii întregii familii în caz de refuz şi a feudalizării forţate a sistemului de exploatare a pământurilor.
Nu insistăm ce s-a întâmplat în perioada 1699-1867, în cadrul celor două revoluţii, din 1784/85 a lui Horea şi nici cea din 1848 a lui Avram Iancu, în amândouă românii fiind trădaţi de către Habsburgi, ni s-a dat o lecţie aspră, să ne învăţăm minte, să nu mai avem încredere în nici-o promisiune venită de la străini, noi înşine trebuie să luptăm pentru independenţa şi prosperitatea ţării noastre şi să nu aşteptăm sprijin şi ajutor de la nici un stat străin!
În noiembrie 1865 Dieta de la Cluj, dominată de nemeşimea maghiară aleasă neconstituţional, decretează unirea Transilvaniei cu Ungaria. Cu toate protestele românilor 
transilvaneni, odată cu încoronarea lui Frantz Josef în 1867, este legalizată această unire! Prin valul de măsuri de maghiarizare forţată în Transilvania, pe care ungurii le-au luat, maghiarizarea învăţământului şcolar, maghiarizarea numelor de persoane, de nume de oraşe şi sate, a denumirilor de rîuri se căuta pierderea entităţii naţionale a românilor, care erau refractari la astfel de măsuri draconice. În cartea Urmaşii lui Attila, de Radu Theodoru, reeditată în 2008 în Ed.Lucman-Bucureşti, veţi găsi detaliat, toate suferinţele românilor transilvăneni, de la înfiinţarea de papalitate a regatului maghiar, pînă astăzi.
Lasă un răspuns