Înger în oglindă

Rezerva era micuţă şi deosebit de curată. Două paturi albe, cu noptiere melaminate în aceeaşi culoare, în faţa ferestrei, o măsuţă cu două scaune tip, cu spetează curbată, perdele imaculate cu un desen simplu, în romburi. Pe jos, gresie cu un model discret, nişte bucheţele de flori roz pal. Într-un colţ al camerei, chiuveta, străjuită de prosoape şi două pahare la oglindă în care se răsfăţau mărunţişuri de toaletă intimă, periuţe, pastă de dinţi. Alături, un creion dermatograf, ruj de buze, cîteva creme de faţă şi un flacon pulverizant cu apă de colonie.

Cineva se foi în aşternut şi Olivia deschise brusc ochii. Fixă un timp patul alb, deasupra căruia se odihnea o lustră cochetă, cu doar două abajour-uri în formă de crini albi. Încercă să se orienteze. Camera îi era cu desăvîrşire necunoscută. Cercetă cu ochii în jur în speranţa că va găsi măcar un obiect familiar. Nu reuşi să-şi amintească de câtă vreme stătea aici şi nici cum ajunsese. Instinctiv, duse mâna la frunte şi degetele i se împotmoliră într-un bandaj strâns, care-i ascundea părul. Aşadar, avea o rană la cap. Dar unde? Îşi pipăi cu teamă creştetul, cutreierându-l, de câteva ori, centimetru cu centimetru. Nu reuşi să localizeze vătămătura. Deocamdată n-o durea nimic.

Pe noptieră, câteva analgezice şi o cutiuţă cu un unguent, alături de telefonul vernil, cu discul metalic. Le studie pe rând, curioasă. La marginea patului, o pereche de papuci de catifea verde, cu câte un pompon galben. I se părură străini şi reci. Nimic nu era al ei în această cameră de spital unde se trezise pe neaşteptate. Lucruri necunoscute o înconjurau cu un soi de ostilitate. Încercă să se ridice în capul oaselor. Nu-i fu prea greu. Încurajată de acest mic succes, dădu pătura la o parte, descoperindu-şi picioarele bine formate care-i ieşeau din cămaşa de noapte din finet roz pal. O uşoară stare de ameţeală şi sfâşiere o cuprinseră şi fu gata să renunţe. Închise ochii. Încet-încet, lustra îşi încetă pendularea şi reveni la poziţia iniţială. Îşi învinse starea de slăbiciune şi-şi făcu din nou curaj. Când puse picioarele pe podea, îşi zise că n-are de ce să se teamă. Cu un gest brusc îşi înlătură pătura din jurul mijlocului şi se ridică în picioare. Făcu doar câţiva paşi spre chiuvetă şi auzi o voce:

-Papucii… De ce nu-ţi iei papucii?…

Din celălalt pat, doi ochi căprui, vioi, o cercetau cu insistenţă şi oarecare simpatie.

-Nu sunt ai mei şi nu obişnuiesc să port lucruri străine, se scuză Olivia.

Ochii vecinei de cameră se rotunjiră firesc, a mirare şi pacienta îşi ţugui buzele nemulţumită.

-Dar chiar mama dumitale ţi i-a adus ieri, împreună cu prosopul, periuţa şi pasta de dinţi…

Se întoarse spre pat şi-şi introduse picioarele reci în papuci. I se potriveau bine. Nu erau chiar noi, dar erau primitori, căptuşiţi cu blăniţă albă. Picioarele ei se relaxară şi o senzaţie de confort o cotropi dintr-o dată. Simţi nevoia să se aşeze. Erau papucii ei, dar nu-i recunoştea. Nu-şi amintea să-i fi încălţat vreodată.

Colega îi zâmbea îngăduitor şi în dorinţa de a lega o conversaţie o întrebă prompt:

-Cum te cheamă?…

Olivia o fixă expresiv şi întredeschise buzele ca pentru a rosti un nume. Cuvintele însă refuzau să-i vină în minte. Făcu un efort. Mici broboane de transpiraţie îi înfloriră brusc la rădăcina nasului. „Ei, asta-i culmea!…O să creadă că sunt nepoliticoasă şi nu vreau să-i răspund.”

I se făcu brusc jenă şi roşi puternic.

Vecina de pat părea contrariată. Crezu câteva momente că întrebarea n-a fost auzită şi repetă ceva mai tare:

-Pe mine mă cheamă Doina şi sunt profesoară de pian. Pe dumneata?…

Se simţea din ce în ce mai stânjenită. Constată cu stupoare că nu-şi aduce aminte cum se numeşte. Realitatea aceasta o izbi puternic ca un vânt nemilos  şi simţi din nou acea stare de sfâşiere vecină cu leşinul. Făcu un efort vizibil să îngaime câteva scuze, dar încercarea nu-i reuşi. În cele din urmă izbucni într-un plâns convulsiv care-i zguduia umerii şi întregul trup îi fu cuprins de spasme.

Doina mai mult intui ce se petrece cu vecina ei şi coborî încet din pat. Luă de pe tăviţa aşezată pe noptieră un pahar, îl clăti şi-l umplu cu apă. I-i oferi femeii care continua să se zbuciume pe pernă.

-Bea  puţină apă. Gata, gata. Linişteşte-te. Te rog să mă ierţi. N-am vrut să comit o indiscreţie. Dacă nu vrei, nu-mi răspunde. Dar mă gândeam că poate vom avea mult timp de petrecut împreună şi n-ar fi rău dacă am mai schimba câte o vorbă. Te rog, iartă-mă. Nu vreau să te supăr. Vom vorbi altă dată.

Se cuibări ascultătoare în pat, cealaltă o înveli până la bărbie cu gingăşie şi grijă aproape maternă, să n-o atingă la cap şi se întoarse cu paşi uşor spre patul ei. Pe noptieră o aştepta o carte deschisă. Intrigarea îi slăbi pe măsură ce se adâncea în lectură. Din când în când, arunca priviri scurte spre patul Oliviei dar aceasta respira cu regularitate. „E zdruncinată rău, sărăcuţa…Să fiu mai atentă cu ea până şi-o reveni.”

Simţea o undă de simpatie pentru femeia aceasta, aproape de vârsta ei, bandajată la cap şi care nu voia să-i răspundă la întrebări, să închege o conversaţie care le-ar mai fi umplut timpul. „O să mai încerc mâine”, gândi împăcată înainte de a adormi cu volumul pe piept şi mâinile sub cap.

Timpul se rostogolea ca de obicei, neînduplecat, ca un tăvălug mut, peste trupurile celor două  femei aflate întâmplător, în aceeaşi rezervă.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*