Ceea ce simte cititorul, încă de la primele acorduri ale lecturii induse de text, e tonul, cadenţa, ritmul interior – şi nu doar un simplu, căutat efect retoric -, ale unei sintaxe rupte, sincopate, eliptice. Impresie ce se va menţine până la ultima pagină, fără a se cădea, totuşi, în vreun tipar stilistic, de obosit, steril repetitiv, procedeu, risc real al unei asemenea dicţiuni, de care o apără însă, firesc, organic, un patos substanţial, de acea rezistenţă la diluţie, şi nu mai puţin, nuanţările acordului continuu modulat dintre tăietura de detaliu şi cealaltă, compoziţională, de ansamblu.
În miezul de posibil roman, nu ştiu (cuvintele lui Abe din pragul Cărţii lui Manolo): un om, o viaţă, o idee – lovite, toate, de atmosfera morală sufocantă, ucigaşă chiar, a unui timp prielnic măsluirilor de tot felul şi triumfului atâtor înhăitări distructive, acelea cărora le cade victimă Doctor Manolo, Mirele luminii, eroul cărţii. De partea lui, direct sau indirect, puţinii oameni adevăraţi, în stare să preţuiască în fapt valorile cardinale (viaţa – nu doar pe a lor, prietenia, cunoaşterea, lumina) neconvertibile în cifre de cont bancar: tămăduitoarea Silvia, Abe – gazetarul şi scriitorul din text, pictorul Sebi, Iraclie – vraciul schivnic, ori ciudatul pustnic Onisie, pentru a rămâne, iată, numai la aceia ce nu-i sunt, ei înşişi, ca foşti pacienţi, îndatoraţi medicului-farmacist. De cealaltă parte, din păcate, nu doar vinovaţii direcţi, legaţi între ei într-o complicitate nu chiar atât de înceţoşată (omniprezentul secretar guvernamental Geo Foia, marionete uşor de mânuit ca ministrul Costin, Szilagy – cercetătorul, prefectul Tănăsescu, doctorul Iancovici…) ci, mult mai grav, şi o vinovăţie mai largă şi mai difuză, făcută din nepăsare, ignoranţă, derută. Împotriva lor, mai cu seamă a lor, a acestor nesângeroase, dar grele păcate (grele de consecinţe, de ireversibile acumulări de vină anonimă) scrie Abe această carte a lui Manolo ( personaj asimilat, combinatoriu, mărturiseşte autorul în aceeaşi pagină liminară), sinteză de tragism şi parabolă a şansei prin valoare. Racord inevitabil, în suflul mare al lecturii, cu deloc întâmplător, ultimele cuvinte din text: „Şi scriu, omule. Tu ce mai faci?” Da, e tu-ul tău, al cititorului. Şi, legată de el, deloc o întrebare-clişeu, ci, cu siguranţă, un îndemn la trezire: a mea, a ta, a noastră, a tuturor.
Nu e o lectură uşoară, confortabilă, pentru nimeni. Povestea, trama, atât cât se poate vorbi de aşa ceva, e deliberat spartă în bucăţi, flash-uri distanţate la zeci de pagini unele de altele, îi iluminează scurt, condensat, verigile, treptele, nodurile unei articulări care îşi refuză o linearitate cuminte, fluentă. Desenul mare, narativ, uşor de reconstituit din această voită, asumată dispersare, nu se pierde într-o împrăştiere de cioburi, dar nu pe el, ca liant, se mizează în Doctor Manolo. Intrarea încă din studenţie a lui Mano în atenţia Securităţii (pe atunci, rămas în anonimitatea Apaticului, colonelul Foia, viitorul secretar guvernamental de după `89) pasiunea lui de cercetător, căutări şi sacrificii (linia automutilării), cele dintâi rezultate terapeutice (mai cu seamă întoarcerea din vămi a mamei Maiorului, Maria Durerii) în tratarea arsurilor grave, multiplele feţe ale agitaţiei altora (invidie, cabală chiar, dar şi calcule de profitori şi paraziţi-asociaţi, autoasociaţi ideii, în fine, trecerea de la ademenitoare perspective la scenariul ultim al lichidării incomodului Mano) în jurul Epicrizolitului, produs regenerator pe bază de argile, zig-zag-urile tentativelor de captare a recalcitrantului, urmate de soluţionarea precipitată a cazului, prin moartea celui care respinsese tenace jocurile şi rolurile propuse lui de alţii, de cei din umbra şi din penumbra sfârşitului, cu prea multe şi prea vizibile cusături de scenariu al sorţii. Chiar această rapidă revedere enumerativă a treptelor, comparată cu impactul lecturii necuminţite, arată limpede cât de sărăcitor ar fi fost, în linearitatea sa, un astfel de grafic narativ, care să mizeze pe o tramă, lipsindu-se de atâtea aluviuni şi trene aparent divagante, fie ele anecdotice, lirice, ideatice, metaforico-simbolice, ritmate – toate – într-o ţesătură compoziţională în care emisia – dicendi, cu suflul ei secvenţial, scurt şi intens, reunifică întreg ansamblul, textul, într-o morfologie bogată în sens, ce poartă în miezul ei, povestea lui Manolo dar o pune pe aceasta într-o comunicare de alt ordin, transnarativă, cu tot ce o înconjoară, amplificându-i şi adâncindu-i astfel rezonanţa în noi, la lectură şi în ecourile ei, durabile.
Doctor Manolo, e o frumoasă carte, de consacrare, a lui Aurel Brumă, sinteză de naraţiune, eseu şi poem, în care pulsează un patos al Ideii – Sens, cu bogate şi substanţiale implicaţii. Sunt în ea pagini, motive, cristalizări metaforice şi simbolice, conjugări de mari teme şi structuri parabolice, care te fac să te gândeşti la o linie a culturii româneşti ilustrate de nume glorioase din orizontul peren al tradiţiei vii, deschise, stilizată modern, de la Sadoveanu la Eliade şi Bănulescu, modele-reper nu pentru o „formulă” estetică sau alta, ci pentru opţiunea lor fundamentală, de ataşament la valorile noastre identitar-culturale, nu în literă, ci întru Spiritul lor. Nu armătura de detaliu a atâtor pagini de monolog sau dialog de idei îşi caută, la lectură, credibilitate, cât emisia de sugestii şi iradieri simbolice ca şi de atitudine şi mentalitate morală, axiologică. A Treia Cale nu este o sintagmă-nume pentru o „soluţie” – panaceu social-economic, politic, cultural şi moral. Fără urmă de nostalgie pentru comunismul oficial apus, departe însă şi de cine şte ce oarbă încredere fetişistă în „modelul” capitalist, A Treia Cale este numele dat căutării unei substanţialităţi a trăirii omenescului autentic, nu în izolarea orgolios sectară a unor „Aleşi”, ci într-o continuitate şi o comunicare – împărtăşire („cumenecare”) dătătoare de „Lumină”, generos creativă, „Mirilor”.
Povestea Doctorului Manolo şi a apropiaţilor săi, nebuni frumoşi ca Silvia, Sebi, Iraclie, Onisie şi, last but not least, Abe însuşi nu se rezumă la o lamentaţie lirică – ficţionalizat Recviem (chiar dacă această dimensiune nu-i lipseşte), dând de gândit, cu deplin temei, „cititorului”, nouă, tuturor. Pe autorul romanului îl simţi bătându-se, pe calea scrisului, nu numai împotriva a ceva, ci şi pentru: pentru altceva decât e Vicleimul confuziei şi al imposturii din România de azi. Ideea celei de A Treia Căi şi a tot ce mai gravitează în jurul ei este ferită de preţiozitatea şi afectarea vreunui eseism ostentativ şi pedant ( nu întâmplător vocile acestui câmp textual apar într-o ambianţă necrispată, de umor şi boemă), personaje, nume şi povestiri sunt trase mereu de curenţi mai adânci către Malul cu Semne şi stilul nu cade în manieră, „ţesătura” de metafore şi simboluri degajează un lirism conţinut, de esenţa gravă a apartenenţei lucide şi neresemnate la acel „acasă”, pe cale de a fi pierdut, destrămat, pervertit, la care trimite povestea „siberianului”-român desrădăcinat dar nu mancurtizat.
Autorul are cu adevărat ceva de spus nouă, tuturor: Eu scriu, omule. Tu ce mai faci?
Lasă un răspuns