In memoriam: Paul Everac – Ultimul strigăt a amuțit…

A scris enorm. Îi plăcea să combată și hârjonea tarele societății în texte ironice. Personal, l-am cunoscut în cadrul redacției „Națiunea” și, chiar dacă mulți îl considerau un „dinozaur” (dramaturgul chiar își permitea să-i ironizeze pe aceștia printr-o ironie la adresa propriului său destin în noua societate, susținând, de data aceasta într-un cotidian național, o rubrică cu un nume pe măsură, „Dinozaurul tare în dinți”), i-am apreciat scriitura.

Ținea foarte mult la forma cuvântului și utiliza, uneori sufocant pentru cei ce făceau corectura, regionalismele.

Nu ne-am înțeles însă întotdeauna… Mai ales când, preluând în urmă cu șase ani postul de redactor-șef, am schimbat linia redacțională oarecum „arhaică”, lăsând loc liber și înțepăturilor venite dinspre alți scriitori. Am primit numeroase scrisori de protest, mi-a reproșat vrute și nevrute, dar mi-a fost mereu simpatic.

Cu adevărat l-am cunoscut la premiera uneia dintre ultimele sale piese, dacă nu chiar ultima, de la TNB. „Coada”. O satiră la adresa unui fenomen din vechiul regim. Atunci, mi s-a părut haioasă reîntoarcerea în timp. Dar azi constat că maestrul a văzut în viitor, iar piesa, „apusă” cum o socoteam, se dovedește acum din nou actuală. Prea actuală…

Atunci, ca invitat al invitatului său, prietenul de o viață ambasadorul Gheorghe Gheorghiu Pancrațiu-Iuliu, fost ambasador pe lângă Vatican, plecat și el dintre noi, am stat lângă maestru mult mai mult timp. Și l-am cunoscut altfel decât îmi permitea scriitura pe care o trimitea la redacție. Apoi, l-am vizitat și acasă, în casa lui ca o scenă de teatru din care a fost evacuat, dar și pe domeniul din Argeș, și am descoperit un personaj-fenomen. Nu aparținea, prin vorbă și înfățișare acestor vremuri, dar punea mult suflet în fiecare strop de cerneală.

Acum, a plecat la rându-i printre ceilalți scriitori ai Cerului: Iosif Constantin Drăgan, Mircea Micu, Fănuș Neagu, Artur Silvestri, Ioan Mărgineanu…

În semn de respect pentru lunga sa colaborare , vom reaminti unul dintre articolele publicate în tableta pe care a suținut-o mulți ani în gazeta „Națiunea”. Așternută în urmă cu mai bine de doi ani, slova este și azi dramatic de dureroasă în felul în care relevă adevăruri pe care nu vem să le conștientizăm…

Solidaritatea românească se cheamă cârdășie

Sunt rare momentele în care națiunea română pare solidară în sens pozitiv, cum ar fi la unele catastrofe (cutremure, inundații, incendii), dar și atunci cu mnețiunea și corectivul că trebuie păzite bunurile de cetele de borfași. Mai sunt și unele contribuții voluntare la câte o nefericire, unde se mișcă omul simplu sau bogătașul duios. Acestea sunt însă excepțiile și nu despre ele vreau să vorbesc. Frapante sunt și solidaritățile articulate pe Nu! pe Jos! pe Moarte lui!, dar și ele sunt excepții în context.
Unde lucrul capătă consistență este că nici o măsură asanatoare nu pare posibil în România de azi sau de ieri, dacă încalcă interesele materiale ale ipochimenului, ale celui grijuliu să-și facă parte. Atunci, individul se coalizează repede, își caută structurile de corespondenți subterani și face cum îl taie capul ca să răzbească, împotriva oricărui cuvânt de ordine sau principiu.
A edictat comunismul, de pildă, fel de fel de dogme și măsuri, unele radicale; a fost o rezistență generală, pe cât s-a putut – și secretă! Repartiția nu s-a mai făcut după canoanele egalitare, ci s-au constituit canoane de privilegiați, mafii, cumetrii, nemoșaguri, sisteme de relații protecționiste sau exploatatoare, s-au dat peste cap normele, nimic n-a mai funcționat la un moment dat cum trebuie, mărfurile au fost dirijate clandestin și au ajuns în străinătate, diseminand în țară penuria, mizeria și mai ales inegalitatea, făcând sistemul de râs, deși el se credea uman și rațional. Cumetria a subminat România. Unii aveau, prin solidarități subversive, iar alții chiraiau și chițăiau, până au întors regimul pe dos.
Acum, în democrație, lucrurile s-au agravat, sustragerile s-au însutit și înmiit, frauda circulă aproape liberă pe canale privilegiate oricum nepedepsită, iar solidaritățile mafiote prezidează repartiția, protejând interesele înfipților în diferite structuri.
S-a făcut peste tot clică, sau gașcă, sau sleahtă, iar în unele părți, haita. Oamenii s-au bandat în partide, ranguri, cinuri, au deschis porți de greblare spre sine a avantajelor și pricopselilor, țin cu dinții de cârdășia lor, rezemată pe cumetrie. Altfel, sunt la cheremul întâmplării și al sărăciei. Îi ține cârdășia la suprafață. Se articulează unii prin alții spre profituri sfidătoare, spre huzururi păzite gelos.
S-a încercat, se încearcă o redistribuire mai echitabilă, renunțarea la marile cumuluri obraznice, la veniturile orbitoare ale unor autopotentați: nu se poate! S-a încercat simplificarea aparatului administrativ, reducerea lui la proportia utilului: nu se poate!
S-a încercat competiția mai echitabilă a licitațiilor și antreprizelor: nu se poate! Protejarea potențialului românesc de plaga importurilor impuse: nu se poate! S-a încercat simplificarea drumului mărfii de la producător la consumator, fără atâția intermediari paraziți ca vâscul: nu se poate! S-a încercat scoaterea din ghetouri și ținerea în frâu a liotelor țigănești: nu se poate! S-a încercat trimiterea în Justiție a marilor prevaricători: nu se poate! Aducerea în țară a gestionarilor frauduloși fugiți: nu se poate! Totul e implicat, intricat, totul e cu adevărat solidar; nu mișcă nimeni în front de teama să nu fie arătat și el cu degetul ca făptuitor și complice.
S-a încercat economisirea banului (împrumutat!) în anumite sectoare: el curge gârla în altele, sfidător, luxuriant, criminal! Se încearcă, timid, câteva subvenționări utile: ele ajung întotdeauna în altă parte, acolo unde trebuie. Pretutindeni sunt băieți destepți și fete deștepte, care mănâncă cu lingura mare dintr-o tocană comună, vărsând-o pe jos; pretudindeni sunt politicieni protejați, intangibili, apărați de breaslă, cocoloșiți publicitar, inoxidabili.
S-a încercat, se încearcă de luni și ani de zile o reformă a Educației, două, trei: n-a mers nimic, nu s-a clintit mai nimic lesnicios spre bine. Au sărit ca arși fel de fel de interesați la pungă, așa cum sar la toate reformele.

Cârdășia, singura solidaritate românească, mănâncă România! Guvernul, subminat pe dinăuntru și pe dinafară, e redus la neant și apoi criticat că nu face nimic. N-are ce să facă în această țară nenorocită și profund mafiotizată. Din creștet în tălpi. Si, probabil, ireversibil!...”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*