„Filipică” N.A.T.O. – Gaddafi

„Mii de oameni din întreaga lume au participat la demonstraţii de protest, în cursul cărora au acuzat bancherii şi politicienii că au distrus economiile.” (Reuters)

După ce fostul preşedinte american a obţinut prerogative abuzive post 11 septembrie 2001, S.U.A au declarat că vor lupta împotriva lui Saddam Hussein, nu împotriva poporului irakian, sărăcit şi înfometat, dar s-a întâmplat altfel. În 2011, Franţa a declarat că va lupta împotriva lui Gaddafi, nu a poporului libian. Mult prea „receptive” la solicitările S.U.A., pe timpul ultimului conflict din Irak, autorităţile româneşti au aplicat măsuri speciale împotriva etnicilor irakieni aflaţi pe teritoriul ţării, chiar şi pentru cei care deţineau cetăţenie română. Aceştia au fost despărţiţi de familii şi reţinuţi în scopul expulzării în Irak, chiar dacă acolo îi aştepta detenţia sau ceva mai rău. Nu sunt în măsură să apreciez dacă aceşti oameni, în afara „vinei” de a avea originea irakiană mai aveau vreo alta, oricum, situaţia lor a fost departe de a fi de invidiat, o situaţie nedreaptă şi umilitoare. Am serioase îndoieli asupra faptului că măsurile luate de statul român au fost în deplină concordanţă cu Charta drepturilor omului, dar, ca orice pământean care a pus mâna cândva pe o carte de istorie (măsluită sau nu), nu pot ignora izbitoarea similitudine a cazului prezentat, cu cea a cetăţenilor americani de origine japoneză după declanşarea conflictului militar din Pacific, la Pearl Harbour, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci s-au comis nedreptăţi şi abuzuri asupra japonezilor-americani, care nu au putut fi justificate niciodată. Era, totuşi, război! Oare, România se află astăzi în stare de război cu vreun stat al lumii şi noi, muritorii de rând, nu am aflat? Vă propun să meditaţi asupra unui scenariu ipotetic şi imposibil: admiteţi că un stat oarecare, fie chiar Statele Unite ale Americii, ar ataca Israelul, motivând că deţine arme de distrugere în masă, iar România, la „solicitarea” expresă, ar aduna toţi străinii de pe teritoriul ţării – mulţi având cetăţenie română – şi i-ar expulza. Este prea simplu de dedus cum ar fi calificaţi românii. S-ar isca un scandal la scară planetară, denunţându-se declanşarea unui holocaust.

România, părăsită în 1958 de Armata Roşie, a fost ocupată, între timp – de bunăvoie şi nesilită de nimeni -, de trupe americane. Speriaţi poate de culoarea pestriţă a costumelor de camuflaj şi de hărmălaia avioanelor, singurii care şi-au exprimat protestul, scuturând cu sârg nădragii „ocupanţilor”, au fost câţiva câini comunitari ce-şi apărau teritoriul. Conducătorul statului român din vremea celui de-al doilea război mondial, „judecat” de un tribunal-marionetă aservit regimului prosovietic, a fost acuzat că a permis staţionarea Wermachtului pe teritoriul românesc, în condiţiile în care ţara era ciuntită, când Germania dicta ordinea în Europa şi „aliaţii tradiţionali” erau preocupaţi de propria soartă. Cum poate fi apreciat peste ani gestul autorităţilor româneşti, în contextul în care vest-europenii ne arată acuzator pentru prizonierii irakieni de la Guantanamo, aduşi „în secret” de americani, pentru investigaţii şi în România? Istoria, această Cenuşăreasă nebună a fost fabricată, trucată sau cenzurată, după bunul plac al potentaţilor vremii, a fost considerată drept sfidare a principiilor morale şi comparată cu zeii Moloch sau Baal, totdeauna însetaţi de sânge omenesc. S-a plimbat continuu prin universul uman, a cărui circumferinţă este nicăieri, iar centrul oriunde, s-a aşezat la mesele sau la tarabele internaţionale şi a tulburat raţiunile de stat. Ca niciodată sau ca întotdeauna, descrierea este valabilă şi pentru acest lamentabil început de secol şi de mileniu. Generaţiile post-Nürnberg nu ar trebui să uite cele întâmplate la Katyn sau la Auschwitz, dar nici pe cele de la Dresda, Ip, Trăsnea, Fântâna Albă, Albiţa, Pearl Harbour, Hiroşima şi Nagasaky, de la Berlin, din Coreea sau Vietnam, din Algeria, Afganistan şi/sau în războaiele din Irak. Desigur, nu pot fi neglijate nici „pierderile colaterale” ale războiului din Iugoslavia, din Kosovo, Bosnia, Croaţia…

La începutul lui 2011 un val de „revolte populare” şi-a făcut simţită prezenţa în mai multe ţări arabe din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, fenomen similar cu cel din Europa anului 1989. Ca şi în cazul „românescului” decembrie ’89, implicarea externă a ieşit la iveală precum uleiul la suprafaţa apei, o dată cu momentul când „valul revoluţionar” a ajuns în Libia. Conducătorii militari şi liderii politici din statele membre ale Alianţei au eşuat lamentabil în ceea ce priveşte „dosarul libian”. „Pagubele colaterale” provocate de N.A.T.O. în rândul civililor subminează reputaţia şi credibilitatea coaliţiei, stârnind furia lumii arabe. Bine inspirate, Statele Unite au preferat să stea în umbră, lăsându-i în prim-plan pe francezi şi pe britanici. Supremaţia aeriană şi miile de raiduri nu au rezolvat mare lucru, NATO dovedindu-se incapabilă să termine un război despre care se afirmase că „va dura zile, nu săptămâni”. Cea mai puternica alianţă militară de pe planetă nu a reuşit să încline decisiv soarta conflictului din nordul Africii, iar imaginea construită de Alianţă în şase decenii s-a deteriorat major în numai şase luni de zile. Fiecare zi care trece adaugă distrugerilor de miliarde de dolari înregistrate de economia devastată a Libiei, alte 100 de milioane de dolari la cheltuielile războiului absurd. Câteva săptămâni după declanşarea conflictului, mass-media internaţională a încercat să ne convingă că Ghaddafi este un tiran nemilos care-şi ucide compatrioţii. Într-un interviu, întrebat dacă Ghaddafi şi-a asuprit cetăţenii, fostul ambasador rus în Libia, Vladimir Chamov, a spus: „Despre ce opresiune este vorba? Libienilor li se acordau credite fără dobândă pe o perioadă de douăzeci de ani pentru construcţia casele lor, un litru de benzină costa aproximativ 10 cenţi, produsele alimentare costau mai nimic, iar un Jeep sud-coreean Kia putea fi cumpărat pentru doar 7500 de dolari…. Această ţară nu mai există acum.” Despre Libia şi liderul ei se mai puteau citi şi alte informaţii:

– PIB-ul pe cap de locuitor al Libiei era de 14.192 dolari;

– Fiecare membru al unei familii care era subvenţionat de către stat primea 1.000 de dolari pe an;

– Şomerii primeau 730 de dolari lunar;

– Salariul unei asistente de spital era de 1.000 dolari.

– Ajutorul de naştere era de 7.000 dolari;

– Cuplurile proaspăt căsătorite primeau un ajutor de 64.000 de dolari pentru a cumpăra un apartament.

Or fi plănuit libienii anti-Gaddafi să se cotropească singuri?