Sfârşit de capitol

Recent, în contextul în care România este marcată de profunde și interminabile neînţelegeri şi confruntări violente între diverse clanuri, care îşi zic partide politice, aflate într-un crunt și nejustificat război, pe care îl simţim în viaţa noastră de zi cu zi, opinia publică a aflat, în marea ei majoritate, cu tristeţe şi părere de rău despre trecerea la cele veşnice, la vârsta venerabilă de 94 de ani, a lui Ion DIACONESCU, unul dintre ultimii venerabili politicieni simbol ai unui partid politic aflat demult la periferia scenei politice româneşti .

Nu l-am cunoscut personal pe cel dispărut, dar în anii ’90, pe când dânsul era preşedinte al Camerei Deputaţilor, l-am întâlnit, tot cu un prilej trist, respectiv la înmormântarea marelui patriot Ion RAŢIU , în opinia mea, cel mai strălucit om politic post-decembrist . Într-un februarie extrem de geros, Ion DIACONESCU, Victor CIORBEA, Ministrul Agriculturii de pe atunci, Ion MUREŞAN, dar şi preşedintele de atunci al F.P.S. , au venit la Câmpia Turzii , cu nepermis de mare întârziere, mult după începerea slujbei la nefericitul eveniment. Aflându-mă întâmplător în apropierea locului pe unde treceau spre catafalc, mi-am exprimat în termeni decenţi, dar duri nemulţumirea pentru faptul că deranjau slujba. Ion DIACONESCU, care era în fruntea delegaţiei P.N.Ţ.C.D.-iste s-a uitat spre mine şi a rostit, cu decenţă, un „Ne pare rău, vă rugăm să ne iertaţi!”. La rândul său, Victor CIORBEA, care era foarte aproape de locul în care mă aflam, a venit spre mine, mi-a întins mâna, chiar dacă nu mă cunoștea, a rostit „Dumnezeu să-l ierte!”, şi şi-a plecat capul în semn că îi era ruşine de gestul care îi descalifica pe ţărănişti pentru şicanele pe care i le făceau lui Ion RAŢIU şi în momentul despărţirii sale de această lume.

L-am urmărit, însă, de multe ori în anii ce au urmat, la apariţiile sale televizate pe Ion DIACONESCU, care fusese, înainte de 1944, coleg de partid cu unul dintre bunicii mei. Și chiar dacă, din punct de vedere politic, nu ne apropia nimic, nu puteam să nu remarc ţinuta cu totul specială, elegantă, demnă și inteligentă a acestui bărbat de stat, sobru şi elegant, întotdeauna raţional, realist şi profund cunoscător al chestiunilor aflate în dezbatere. Spre deosebire de marea majoritate a emanaţilor post-decembrişti, Ion DIACONESCU a ştiut să-şi păstreze demnitatea şi prin faptul că, indiferent de poziţiile deţinute de el în noile structuri de putere, nu s-a preocupat nici de propria lui căpătuială, nici de cea a rudelor, verişorilor sau nepoatelor, aşa cum, din păcate, auzim frecvent că se întâmplă în ultimii ani. Chiar dacă acesta ar fi singurul lui merit în perioada scurtă în care s-a aflat în prim-planul vieţii politice româneşti şi totuși ar merita cu prisosinţă respectul şi recunoştinţa depline ale posterităţii. Numai că meritele lui personale sunt mult mai numeroase şi mai valoroase, iar despre ele se va vorbi cu siguranţă pe îndelete, atunci când va veni momentul potrivit, pentru că, în contextul vieţii politice a ultimelor două decenii, Ion DIACONESCU s-a remarcat prin calităţile şi consecvenţa cu care a urmărit slujirea exclusivă și cu orice preț a naţiei sale, a intereselor poporului român.

Cu siguranţă că plecarea lui dintre noi ne lasă mult mai săraci într-o perioadă în care decenţa şi bunul simţ ar fi esenţiale pentru scoaterea ţării din marasmul în care a adus-o politica ultimilor 20 de ani. Că recunoaştem sau nu, prin moartea sa se încheie un capitol important din istoria poporului român, iar în contextul atât de frământat şi de tulbure în care se află ţara în momentul de faţă, ne întrebăm, pe bună dreptate, ce şanse mai există pentru a fi ferită țara de distrugerea şi de dezastrele la care par să o condamne incompetența și necinstea celor care ar trebui să o slujească, nu s-o jefuiască și sărăcească. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*