Toamnă de aur, toamnă dumnezeiască, coborâtă parcă din adâncurile albastre, fără sfârşit, ale cerului, zăbovind pe crengile pomilor din grădini pentru a le poleii frunzele şi a face să dea în pârg roadele pământului. Prives în jurul meu şi mă minunez de frumuseţile ce mă înconjoară. Mă gândesc, fără să vreau, la Arghezi: ,,Niciodată toamna nu fu mai frmoasă…”!
Vremea minunată şi Soarele, care-mi zâmbeşte prieteneşte, mă îndeamnă să pornesc pe uliţa Cetăţelii. E uliţa copilăriei. Cele câteva case dărăpănate, rămase văduve de stăpânii lor, trecuţi în lumea umbrelor, mă privesc cu tristeţe prin ferestrele lor prăfuite, peste care se întind în voie pânzele de păianjeni. Îmi vin în minte versurile lui Lucian Blaga: ,,vai mie, vai ţie,/ paianjeni mulţi auumplut apa vie(…) ţărâna va seca poveştile/ din trupul trist…”.
Totul este îngropat în uitare şi tristeţe. Poveştile au secat demult, odată cu oamenii care nu mai sunt, odată cu viaţa, care doar cu câteva decenii în urmă era atât de vie, atât de exuberantă, de veselă…Nu mai are cine să spună poveştile, nici cine să le asculte. ,,A fost odată ca niciodată…”!
Urc încet pe uliţa umbrită de pomii cu crengile îndoite, gemând parcă sub povara roadelor. Depăşesc ultimele case şi ies în câmp. Urc spre Coasta Cetăţelii, acolo unde – cum îmi povestea bunicul – în vremurile topite de negurile istoriei, trăiau nişte uriaşi, cu un singur ochi în frunte, care îşi împrumutau sita pentru cernut făina de mălai cu alţi confraţi ai lor ce trăiau la aproape zece kilometri, pe un alt vârf de deal de dincolo de Mureş, Sâniori.
De aici, de pe coastă, privesc jur-împrejur. În stânga este dealul Higiului, în dreapta dealul Guderii. Pe ambele hălăduiau cândva, nu prea demult, nenumărate turme de oi. Acum sunt pârloagă. Pâmânturi pustii, pline de mărăcini şi de spini. Nu departe, sub coastă, lângă drum, era o troiţă din lemn de stajar. La anumite sărbători, credincioşii, în frunte cu părintele Romulus Todea, ieşeau în ţarină. Acum nu mai este nici troiţa, nici părintele Todea şi nici credincioşii. Puţini au mai rămas. Puţini şi bătrâni. Abia îşi mai târăsc picioarele, slabe şi îmbătrânite, până la biserica din sat, decum să mai urce ,,în ţarină”.
Undeva, mai la vale, era via lui Grigore a’ Strâmbului. Dincolo, peste drum, via lui Marghiloman, iar puţin mai la deal via lui Bompa. Mai mergeam uneori ,
noaptea, pe lună, să furăm struguri. Acum, nu mai sunt nici viile, nici stăpânii lor. ,,S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne-nturnată…”! Nu mai este nici vestitul izvor de pe pârâul Cetăţelii, cu apă limpede precum cristalul şi rece ca gheaţa, care stâmpăra setea zecilor de truditori ai ogoarelor, aflaţi la munca câmpulu, în această parte de hotar, sub arşiţa nemiloasă a soarelui de vară. S-a transformat într-un fel de băltoacă cu apă stătută, plină de bălării. Pustietate. Nu mai e nimeni pe câmp. Nu mai e nevoie de apa rece a izvorului. Nu are cui să-i stâmpere setea…
Privesc peste pâmânturile părăsite. Numai pârloagă cât vezi cu ochii! Pământuri pustii, nelucrate de ani şi ani, năpădite de ierburi uscate, necosite cine ştie de când, de spini şi măcieşi sălbatici. Doar ici-colo câte un petic cu verdeaţă crudă, semn că pe acolo a trecut cineva cu o coasă. Dincolo de pârâul Lupului, pierut printre îngrămădirile de mărăcini, o porumbişte. O pată de culoare în imensitatea pustietăţii ce o înconjoară. Atât.
Mă gândesc, cu tristeţe, că pentru aceste pământuri,uitate şi părăsite, cândva se făcea moarte de om! Fiindcă ele însemnau însăşi raţiunea de a fi a ţăranilor, viaţa lor.,,Cine n-are pământ, nu-i om, e câine”! spunea o eroină a unui cunoscut roman despre satul românesc postbelic. Mă gândesc, tot cu tristeţe, că prin anii `90, când ,,s-a spart” colectiva, consătenii mei au alergat, cu sufletul la gură, să-şi ia înapoi pământurile. În euforia generală ce domnea peste tot şi toate, nu s-a mai gândit nimeni că pământurile luate înapoi mai trebuie şi lucrate. Au uitat cu toţii de acest ,,amănunt”! De asemenea, au uitat că nu mai aveau nici car, nici plug, nici teleguţă; că nu mai au nici cai, nici boi. Toate le luase colectivul, atunci când, de voie, de nevoie, ei au fost nevoiţi să devină ,,membri cooperatori”. Şi au mai uitat încă un lucru, anume că după aproape 40 de ani nici ei nu mai erau cei ce fusese atunci. Nu mai erau tineri, cum erau cândva. Nu mai erau puternici şi sănătoşi, ca altădată.
Şi-atunci, ce să faci cu pământul?! Şi-au dat seama şi de acest ,,amănunt” abia mai târziu, puşi în faţa realităţii, când s-au trezit din euforia în care s-au lăsat târâţi de câţiva neisprăviţi, certaţi cu munca. Abia atunci s-au dumirit că nu a fost bine ce au făcut, că nu trebuiau să distrugă şi să prade bunurile realizate prin propria lor muncă. Că, ,,spărgând colectivul”, trebuiau mai întâi să se gândească ce vor pune în locul lui, ce anume vor face. Era prea târziu însă spre a se mai putea reface o exploataţie agricolă distrusă, care, dacă s-ar fi transformat într-o asociaţie, le-ar fi putut aduce numai beneficii, nu sărăcia de astăzi.
Acum singura lor satisfacţie – dacă poate fi numită aşa! – este aceea că sunt cu toţii proprietari de pământuri. Proprietari, peste ce? Peste nimic!…Fiindcă asta este pământul nelucrat, devenit pârloagă, nimic!
Acum, în gospodăriile ţărăneşti din satul meu nu se mai produce absolut nimic. Totul se cumpără ,,de la boldă”. Îşi aduncă bănuţii spre a cumpăra pâine şi alte produse necesare traiului. Înainte de vreme, în aceste gospodării se producea aproape tot ce era nevoie pentru traiul familiei. Dacă se întâmplă, Doamne, fereşte!, o situaţie deosebită, vreun pod rupt, vreun drum blocat, inundaţii etc., în câteva zile satul devine muritor de foame! Fiindcă totul vine de la oraş. Mai demult era invers: oraşul depindea de sat în ce priveşte produsele agricole. Prin satele româneşti bate vântul pustietăţii!
Până şi uliţele satului sunt pustii. Bătrânii mai ies de acasă doar duminecile şi în zilele de sărbătoare, până la biserică. Tinerii lipsesc cu desăvârşire. Cei ce fuseseră tineri pe vremea colectivizării, au plecat din sat, alungaţi de ,,transformarea socialistă a agriculturii”, atraşi de mirajul ,,industrializării socialiste a ţării”! Au plecat şi nu s-au mai întors. Acum sunt, probabil, pensionari, obişnuiţi cu trotuarul, nu cu praful sau glodul uliţelor din sat.
Într-una din zilelele trecute, aflându-mă în sat, m-am întâlnit, întâmplător, cu unul dintre puţinii prieteni din copilărie, care mai sunt în viaţă. ,,Unde e tineretul satului”? l-am întrebat. S-a uitat lung la mine, de parcă nu a înţeles întrebarea mea. Abia după un timp mi-a răspuns şi el, tot printr-o întrebare: ,,Care tineret”? Apoi a continuat: ,,Săcalu nu mai are nici bătrâni, decum tineri. Pe cei care au fost odată tineri şi pe copiii lor caută-i prin Reghin, ori prin Târgu-Mureş. S-ar putea să-i mai găseşti. Alţii, mai tineri au plecat prin Spania şi Italia. Ori pe unde i-o fi mânat necazurile. Că nu pleacă omu de voie bună, ci doar de necaz.”
Rămas singur am cugetat la istoria multiseculară a satului meu. De la atestarea lui documentară s-au scurs aproape o mie de ani! Ce o fi fost înainte, Dumnezeu ştie. Dar de-a lungul secolelor trecute, Săcalul meu a fost un adevărat cuib de viaţă românească şi de credinţă străbună. De când există pe acest pământ, în Săcalu de Pădure nu au trăit decât români, chiar dacă el s-a numit şi ,,Erdo Szakal”. Săcălenii au trecut prin multe momente de cumpănă, pe care le-au depăşit însă, reuşind să supravieţuiască. În vremurile de restrişte ei şi-au găsit adăpost ocrotitor în pădurile din jurul satului. Doar nu degeaba ,,codru-i frate cu românul”!
Oare să fi ajuns acum să trăiască agonia sfârşitului? Oare chiar vor ajunge aceste frumoase locuri de la poalele Călimanilor pustii? Mă cutremur la acest gând. Mă cutremur fiindcă imi vin din nou în minte versurile lui Blaga: ,,Cu foaia aceasta închid porţile şi trag cheile,/ Sunt undeva jos şi undeva sus/ Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:/ taina trăită unde s-a dus?”
Lasă un răspuns