Hélène Carrère d’Encausse – „URSS a murit, trăiască Rusia!” (2)

Oprirea căderii în gol

Putin opreşte decăderea puterii în primul mandat (2000-2004) şi iniţiază refacerea acesteia în al doilea (2004-2008). El revine fără reticenţe, fără complexe la simbolurile imperiului ţarist sau sovietic. Între altele, să menţionăm revenirea la drapelul roşu pentru armată, la cel ţarist pentru Rusia, refacerea cultului victoriei Armatei Roşii, estomparea greşelilor lui Stalin şi recunoaşterea unor merite ale acestuia, un spor de atenţie faţă de biserică, chiar mai mare decât pe vremea lui Elţîn. Toate, concomitent cu continuarea politicii pro-occidentale. Politica europeană continuă sub Putin multă vreme. În ,,epoca Putin” cartea europeană este întărită cu o nouă tentativă de apropiere faţă de Washington. La 11 septembrie 2001, Putin face concesii mari SUA în speranţa obţinerii bunăvoinţei Casei Albe pentru recunoaşterea puterii Rusiei, ca partener egal, ca parte la decizii politice globale. Anii 2002-2003 au fost de mari iluzii bazate pe răspunsul posibil pozitiv al SUA în care mirajul prieteniei Bush-Putin, hrănit de alianţă împotriva terorismului, a jucat un rol esenţial. Putin acceptă zborul avioanelor SUA peste spaţiul rusesc, instalarea de baze militare americane, în chiar foste baze militare sovietice, în Uzbekistan (Kharchi-Khanabad) şi în Kirkizia (Manas), socotite de americani necesare luptei împotriva terorismului în Asia centrală. Totul va culmina cu constituirea Comitetului NATO-Rusia şi cu Parteneriat U.E.-Rusia. Cu toate acestea, deziluziile nu vor întârzia. S-a mers până la scoaterea deciziilor pentru reglementarea conflictelor din Kosovo şi Irak de sub controlul Consiliului de Securitate unde Rusia mai putea avea un cuvânt. Aflat pe punctul de a pierde totul, inclusiv influenţa considerabilă dobândită pe plan intern, Putin reia ofensiva, recurge la invocarea violării regulilor internaţionale dar glasul lui se pierde în pustiu. Ca şi cel al Parisului, de altfel. Dezamăgit ca şi Elţîn, Putin îşi pierde şi el încrederea că Rusia va dobândi, prin amiciţie sau prin compromisuri,  statutul de partener al marilor puteri. Ambiţios, reia strategia predecesorului lui, nedusă convingător până la capăt, şi se gândeşte cu seriozitate cum poate să beneficieze de condiţia Rusiei de ţară asiatică, niciodată valorificat convenabil până atunci. Primul gest trebuia făcut pentru reglementarea relaţiilor cu China. De acum, începe o nouă etapă pentru Moscova. Schimbând cadenţa, Putin reuşeşte mai întâi să neutralizeze tentativele de ignorare a statutului de partener de putere şi, apoi, să refacă progresiv prestigiul Rusiei.

Pentru aceasta, nu are decât alternativa lansării conceptului construcţiei unei  lumii multipolare. Orientarea lui pentru o lume multipolară este împărtăşită de Grupul de la Shanhai iniţiat de China din care mai fac parte Kazahstan, Tadjikistan şi, bineînţeles, Rusia. Statele membre ale grupului vor semna un Tratat de Securitate Colectiva iar unele dintre fostele ţări sovietice se vor amăgi, o vreme, cu crearea Comunităţii Economice Eurasiatice. Tactic, China acceptase ca Rusia să fie considerată cea mai influentă forţă în Asia Centrală rămânând în jocul vechi al modestiei de tip asiatic. De fapt, Pekinul urmărea ca, alături de Moscova, să  dobândească legitimitate în Asia Centrală, Moscova fiind folosită drept carte de intrare. Ruşii vor înţelege stratagema şi se vor convinge că nu trebuie să renunţe la politica europeană. Pentru că, mai degrabă prin aceasta şi nu prin poarta asiatică ei puteau să  refacă puterea Rusiei noi.

         De la aşteptare la ofensivă

Miza este uriaşă şi sunt aruncate în joc toate atuurile. Cel mai mare şi cel mai eficace se dovedeşte arma energetică la adăpostul căreia Moscova pune condiţii sau şantajează. Europa devine în curând cvasi-dependentă de resursele energetice ruseşti iar foştii aliaţi sunt şantajaţi pentru a rămâne obedienţi. Occidentul are varianta construcţiei unor trasee de transport al energiei care să ocolească teritoriul rus. Dar asta costă enorm, ia timp şi repune în discuţie strategiile regionale din care poate apărea o mare putere regional, Turcia. Cine este pregătit pentru o astfel de modificare! Ieşirea statelor ex-sovietice din front începe să fie penalizată. Moscova condamnă revoluţiile din Georgia şi Ucraina, pe care le socoteşte mişcări anti-ruseşti susţinute prin ONG internaţionale subvenţionate de SUA. Putin renunţă la generozitatea din 2001: ,,nu este util ca trupele americane să se instaleze în aceste ţări”, afirmă el pretinzând că ţările ex-sovietice nu au nevoie de protecţie americană. Calea aceasta, crede preşedintele rus, ,,este o altă formă de dependenţă a fostelor state sovietice”. Rusia nu a împiedicat statele baltice să intre în U. E., nu s-a putut opune – era prea slabă în momentul respectiv – nici la intrarea lor în NATO, dar a depus eforturi uriaşe ca fostele state comuniste să nu intre în Alianţa Nord-Atlantică. Fără succes. Adevăratul preţ plătit, însă, nu este cunoscut. Efectele mişcărilor tectonice, chiar şi în politică, se văd cu întârziere. Ceea ce i-a rămas Moscovei a fost exprimarea nemulţumirii. Aşa se întâmplă că  orientarea pro-americană a Georgiei a provocat nemulţumiri majore la Moscova. Georgia este considerată la Kremlin vârful de lance al ofensivei americane în spaţiul ex-sovietic iar războiul din august 2010 a demonstrat că lucrurile nu s-au aşezat convenabil. Până la aflarea adevărului privind înţelegerile şi concesiile ruso-americane, să luăm de bun ce se afirmă public.

         Un preşedinte mai reformator?

Venirea la putere a lui Dimitri Medvedev nu schimbă orientarea politicii croită de Putin, devenit prim-ministru. Carrère d’Encausse este tentată să creadă că noul preşedinte este mai flexibil decât predecesorul lui. Dar oare cât a pierdut Putin din putere? Micile controverse sunt considerate de unii nesemnificative, de alţi o acomodare mai convenabilă a lui Medvedev cu scaunul puterii. Vom vedea în 2012, la alegeri. Oricum, războiul din Georgia, din august 2010, a demonstrat că politica lui Putin este continuată şi că armata rusă îşi conservă misiunea ei din toate timpurile. ,,În definitiv, pentru ce s-a lansat Rusia în acest război în care, a priori şi-a deteriorat imaginea şi din care nu s-a ales cu prea multe beneficii? Această întrebare atrage încă una: cine a purtat în realitate responsabilitatea conflictului?”. Preşedintele georgian Mihail Saakaşvili, pro-american, o atribuie Rusiei. O vreme, preşedintele francez Nicolas Sarkozy era tentat să creadă la fel. În calitate de preşedinte în exerciţiu al Uniunii Europene, Sarkozy a făcut mai multe vizite la Moscova şi Tbilisi pentru a arbitra în  conflict, încercând să pună capăt războiului. Avea – se va vedea acest lucru şi în cazul lui, în campania electorală din 2012 – un motiv personal: voturi în plus pentru al doilea mandat. Sarkozy îşi schimbă opinia când constată că nu există toleranţă la Moscova pentru politica Georgiei, socotită agresivă. Medvedev şi Putin erau pe aceeaşi poziţie. La Tbilisi, unii trăiseră iluzia că orientarea pro-occidentală a lui Saakaşvili este suficientă pentru victorie. Ajutorul Occidentului nu a putut fi asigurat pe măsura speranţelor. Cine îşi riscă relaţiile cu Moscova de grija unui stat mic? ,,Este suficient să amintim, scrie Carrère d’Encausse, că ajutat de ministrul lui de externe, Sarkozy şi-a înmulţit cursele  între beligeranţi, îndemnând Rusia să se retragă, impunând Georgiei să recunoască necesitatea negocierii în condiţiile care îi sunt propuse” (ibid. pag. 207). Să remarcăm felul în care prezintă autoarea problema: Rusia este îndemnată iar Georgiei i se impune să recunoască. Aici nuanţele, dacă de nuanţe este vorba, sunt esenţiale. Acest aspect îl lămureşte Gleb Pavlovski, un consilier influent la Kremlin, într-un interviu dat la radio, la 12 august 2010, adică în plin război, în care, între altele, afirmă că un număr deloc neglijabil de conducători ruşi pledează pentru ca armata rusă să ocupe Tbilisi. ,,În opinia lui Pavlovski, scrie  Carrère d’Encausse, această poziţie radicală nu este o reflectare a cazului georgian, ci relevă un conflict în politica internă (a Rusiei, n. n.). Este vorba ca acei conducători să-l desprindă pe Dimitri Medvedev de orientările sale occidentale şi reformatoare, determinându-l să se împotrivească brutal cerinţelor de moderaţie ale interlocutorilor europeni” (ibid. pag. 207). Această opinie cere o nouă interpretare a direcţiilor care se dezvoltă în politica Moscovei. Medvedev a fost confruntat cu dificultăţi majore când a trebuit să lămurească ceea ce trebuie lămurit: conceptul de zonă de interese privilegiate, sau zona de influenţă pe care o revendică (cel puţin) o parte dintre conducătorii ruşi de astăzi. Preocupare a lui Elţîn însuşi, de îndată ce a descoperit că Rusia nu mai contează. ,,Ca şi Putin, Medvedev nutreşte sentimente negative pentru Saakaşvili; ca şi Putin, este încântat de înfrângerea rapidă a preşedintelui georgian. Iar cei doi împărtăşesc şi o poziţie  comună: Georgia trebuie pusă cu botul pe labe, marşul NATO trebuie oprit, dar nu se pune problema ca ea (Georgia, n. n.) să fie ştearsă de pe hartă. Or, intrarea în Tbilisi ar însemna moartea statului georgian. Medvedev spune clar acest lucru când semnează acordul pe care i-l propune Sarkozy: ,,Agresorul a fost pedepsit şi securitatea osetinilor asigurată” (ibid. pag. 208). Să precizăm: Tbilisi viza o extindere asupra Osetiei de Nord, adică scoaterea acestei provincii din tutela suverană a Rusiei. Nu a reuşit nici măcar să-i convingă pe occidentali că acest obiectiv merită o susţinere politică prea apăsată. Ce trebuie să se înţeleagă de aici? Că Moscova nu acceptă – excepţie au făcut-o statele baltice, în perioada de slăbiciune a puterii  – ca extinderea NATO să se producă în spaţiul ex-sovietic.

În încheiere – şi pentru că este locul în acest context – să amintim, fie şi în treacăt, opinia Hélènei Carrère d’Encausse privind Basarabia. ,,Din punctul de vedere al Rusiei, Moldova nu este un membru al comunităţii pe care să poţi conta. Ea se ţine, în mod ostentativ, departe de structurile de securitate politică şi se grăbeşte spre GUAM chiar de la crearea acestuia. Fără îndoială, Moldova era, în 1991, într-o situaţie internă foarte dificilă, datorată în parte naturii sale de stat bilingv, trilingv, dacă ţinem seama de grupul găgăuz bântuit de curente separatiste. Acestea au avut câştig de cauză în Transnistria, regiune care, de la sfârşitul războiului (1992), dispune de cvasi-independenţă. Politica Rusiei faţă de Chişinău este foarte ambiguă: Moscova susţine Transnistria, ceea ce reprezintă un mijloc de presiune asupra Moldovei tentate să se unească cu România dar, în acelaşi timp, Rusia este partenera Moldovei în CSI. O privire aruncată pe hartă explică interesul deosebit al Rusiei pentru acest stat mic şi politica evident contradictorie a Moscovei faţă de cele două părţi aflate în conflict, o politică de asigurare a supravieţuirii Transnistriei, dar tratează de la stat la stat cu Chişinăul. Această politică neconfortabilă ţine seama de faptul că Moldova este situată într-o veritabilă răspântie strategică, favorizând toate tentaţiile contrare intereselor ruseşti. Ea manifestă un puternic tropism occidental, accentuat de legăturile lingvistice cu România. Dacă libertatea de mişcare nu i-ar fi fost împiedicată de Transnistria, ar fi ezitat ea să se alăture Bucureştiului – alunecare inacceptabilă pentru un stat care a făcut parte din URSS?” (ibid. pag. 93-94).

Cu alte cuvinte, extinderea NATO în spaţiul ex-sovietic nu este acceptat în politica Rusiei noi. În Europa – cazul statelor baltice – a fost altceva şi pentru că Moscova înţelegea în primul deceniu de după dezmembrarea URSS, să facă din politica europeană o miză a puterii ei în devenire. Condiţiile erau diferite. În acest punct, Carrère d’Encausse are dreptate când susţine că statele central-europene au ştiut să-şi obţină independenţa cu înţelepciune, fără agresivitate. Aceasta s-a transformat în cea mai bună garanţie a independenţei lor.  Înţelegem din volumul URSS a murit, trăiască Rusia! că, la rândul ei, Moscova s-a folosit la timp  de puterea militară pentru a evita căderea în gol pe care o proiectase politica lui Gorbaciov şi Elţîn.

Din nou: are dreptate Hélène Carrère d’Encausse să creadă că Rusia nu mai prezintă un pericol şi că este un stat fără ideologie? Cartea ei oferă – sper să fiu crezut – o solidă  interpretare a istoriei unei mari puteri. Decăderea imperiului sovietic a fost o necesitate istorică, reclădirea puterii Rusiei moderne este un obiectiv aproape atins.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*