„România are potenţial agricol, suficient să hrănească cu legume, pâine şi fructe 80 de milioane de oameni“ şi „Producţia de grâu din acest an a fost de şapte milioane de tone“. Sunt două dintre cele mai vehiculate declaraţii guvernamentale, din ultimele zile. Nu m-aş fi oprit asupra lor, dacă cu toţii nu am cunoaşte starea agriculturii româneşti.
Exaltările politicianiste nu fac altceva decât să ne aburească şi să ascundă realitatea. Una pe care o vedem ori de câte ori trecem pe lângă sutele de mii de hectare de teren ajunse pârloagă, pe lângă plantaţiile de pomi fructiferi abandonate sau canalele de irigaţii pe care de douăzeci de ani nu mai curge nici un firicel de apă. Acolo unde pământul încă se mai ară, până nu de mult vedeam calul şi măgarul înhămaţi la plugul, pe care alţii l-au aşezat între piesele de muzeu.
Seceta din această vară ne-a demonstrat cât de nepregătiţi suntem în materie de agricultură. Ţăranul se roagă seara la Dumnezeu să dea o ploicică pentru răsadurile lui din grădina din spatele casei, în timp ce guvernanţii se întrec în declaraţii fanteziste. Nu e nevoie să fi crescut la coada vacii, să-ţi dai seama cât de groasă e situaţia. Atâta timp cât nici plugul nu intră în pământul tare ca piatra, nici grâu nu vom avea la anul, şi nici orzul sau orzoaica nu vor răsări dintre bolovani.
La dezastrul din agricultura românească au asistat neputincioase toate guvernările de după 1989. Începând cu vandalizarea fostelor CAP-uri şi distrugerea sistemelor de irigaţii. În anii ’90, numai cine a fost prost sau leneş nu a avut în gospodăria sa o bucată de tablă, o căruţă de cărămidă sau de ţigle sau o bucată de ţeavă furate de la colectivul din sat. Toată lumea ştia că se fură. Inclusiv miliţianul din sat sau preşedintele nou-înfiinţatului FSN, dar nimeni nu a avut curajul să-i oprească pe demolatori. Câştigarea alegerilor era mai importantă decât ceea făceau ţăranii care se amăgeau singuri, crezând că în felul acesta se răzbunau pe defunctul regim comunist.
Astăzi, nici dacă se îmbracă în paparude, ţăranii nu văd apa curgând pe canalele abandonate. Mintea de pe urmă este de prisos. Unii se gândesc deja ca, pe locurile unde cândva semănau grâu şi porumb, să planteze smochini şi avocado pentru că, au auzit ei, pomii ăştia sunt rezistenţi la secetă.
Lasă un răspuns