Am călătorit pe mai multe drumuri din Oltenia în toamna aceasta. Despre alte zone ale regiunii noastre am aflat de la cei care le-au parcurs, ori de la televizor și radio. O realitate îngrijorătoare e prezentă în Oltenia și nu numai. Rare sunt comunele prin hotarul cărora să nu fi trecut pârjolul. Eram obișnuiți să admirăm toamna câmpiile și dealurile noastre gemând sub rod, galbenul lanurilor de porumb alternând cu verdele poienelor și al semănăturilor, cu negrul arăturilor și cu maroniul frunzelor. Astăzi perdeaua neagră a doliului se așterne peste suprafețe imense. Focuri necontrolate și nesupravegheate, declanșate când și când accidental, dar de cele mai multe ori în mod intenționat de mâini criminale, ard zi și noapte. Le cad pradă câmpurile, mărăcinișurile, plantațiile de pomi și viile, dar și grădinile din sate. Casele locuitorilor sunt adesea amenințate. Pompierii nu mai reușesc să facă față nenumăratelor apeluri.
Priviți hotarul satului Bârda! Negara întreagă, atât a bârdenilor, cât și a malovicenilor e pârjolită. La fel Dealul Mare, o parte din Govăra, Buciumul tot, inclusiv plantația de meri a fermei, Retezeanul, Mesele Mari, Catalina. Au mai rămas neatinse – deocamdată – Braniștea și Civitul.
Prin 1990 sau 1991, într-o noapte, trecând spre Severin cu mașina, am văzut un foc uriaș în Colibași, lângă pădurea Pârvăneștilor. M-am dus la Malovăț și am telefonat de la oficiu pompierilor. A doua zi eram la școală. Au venit după mine trei ofițeri de la pompieri și mi-au făcut acte pentru a suporta eu costul deplasării echipajelor de pompieri la locul indicat de mine. Abia am scăpat cu o amendă de 100 lei. Problema era următoarea: focul a ars doar mărăcinișurile, el nu a fost incendiu. Devenea incendiu doar în momentul în care ataca pădurea, satul sau alte obiective de interes civil sau industrial. Atunci am aflat că pompierii nu sting focurile, ci numai incendiile. Am făcut atunci contestație la minister, fiindcă eram revoltat de stupiditatea situației. Eu îmi făcusem datoria de cetățean, anunțând o instituție abilitată. Atât am putut să fac în momentul acela. Era noaptea, eram purtător de ochelari, iar până la foc erau cca. doi kilometri, o plantație de pomi și un ogaș. A venit un colonel de la București, a făcut constatarea la fața locului. A dat dreptate pompierilor, dar mi-a dat dreptate și mie. Banii, în schimb, nu mi i-a mai dat nimeni înapoi!
Azi, văd că vin pompierii și la focurile de pe câmp. Sting și ei, alături de cetățeni obișnuiți, alături de copii și de babe, cu haine și cu tot felul de târnuri și de floșmoroace! Uneori vin cu mașini defecte, care nu intră în viteză, nu merg înapoi, nu au direcția manevrabilă și rămân înfipte în câte un gard, așteptând săteni să le împingă sau tractoare ale localnicilor ca să le tragă!
Cei ce pun astfel de focuri se numesc piromani. În limba greacă ,,pir” înseamnă ,,foc”, iar ,,man” înseamnă om, adică oameni ai focului, iubitori de foc. Ei nu au un folos propriu-zis din aceste activități, ci doar plăcerea diavolească de a face rău. Se ascund sub perdeaua anonimatului. Măcar de ar fi cunoscuți, ar putea pretinde că ar avea o oarecare ,,glorie” în cadrul comunității. A existat în istoria Imperiului Bizantin un nebun, care a dat foc unui vestit templu și apoi s-a dat prins. A declarat că a făcut această ispravă din dorința de a intra și el cumva în istorie. Nu putea altfel, dar așa a intrat, fiindcă, de câte ori s-a vorbit apoi de istoria edificiului respectiv, s-a vorbit și de incendiatorul lui. Probabil s-a mai vorbit și în istoria nebuniei omenești.
Asemenea oameni au existat întotdeauna. Paisprezece ani am spovedit și am grijit pe un bătrân paralizat dintr-un sat oarecare. La ultima spovedanie a spus că în tinerețe dăduse foc stogurilor de grâu la aria satului. Era convins că toată suferința lui era pedeapsa ce i-o dăduse Dumnezeu pentru păcatul uriaș pe care-l făcuse. Un bătrân mi-a spus zilele trecute: ,,- Părinte, să-l ferească Dumnezeu pe om de blestemul vitelor!” Și avea dreptate! Când scoți vitele în câmp și nu au pe ce pune gura, fiindcă e totul scrum, te trezești cu ele că se uită spre cer și zbiară sfâșietor, așa cum numai ele știu s-o facă. Oare, nu cumva acela este blestemul pe care ele îl îndreaptă spre Judecătorul Suprem?
Mânia lui Dumnezeu de a nu ne da strop de ploaie în ultimele trei luni în aceste zone are motivație, – cu siguranță- , și în comportamentul nostru față de natură.
Lasă un răspuns