Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via UDMR (2)

Diktatul de la Viena – consecinţă a conciliatorismului franco-englez

Reamintim, Franţa conciliatoristă, după ce dormitase în spatele „inexpugnabilei“ Linii Maginot – care îi secătuise inutil bugetul apărării, avînd ca efect major moliciunea Armatei Franceze, din cauza slabei instruiri şi a insuficientei dotări cu tehnică militară modernă –, capitulase, deja, după cîteva săptămâni de lupte, precedate de „războiul ciudat“. Anglia, la fel de conciliatoristă (cf. Martin Gilbert, Richard Gott, CONCILIATORII. Editura Politică, Bucureşti, 1966), sufocată de blocada maritimă realizată de Flota germană (în special de submarine), era în pragul invadării de către Germania şi mai exista doar graţie luptei eroice a Aviaţiei britanice (sprijinită tehnic de S.U.A.), care avea să învingă, totuşi, în Bătălia Angliei!

Paradoxal, chiar Anglia, „aliata“ României care-i dăduse „garanţii“, îşi exprima mirarea – prin cuvintele unui diplomat englez – că „Ungaria nu atacă România“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 90). Dar nu era surprinzătoare atitudinea Perfidului Albion, ci în deplin consens cu conciliatorismul său, căci, în 1935, „242 deputaţi englezi semnaseră o moţiune prin care cereau revizuirea tratatelor de pace în favoarea Ungariei şi împotriva noastră“ (idem, pag. 90, 113).

De fapt, tocmai acest celebru succes al Aviaţiei britanice a determinat schimbarea strategiei hitleriste: pierzînd bătălia aeriană şi nemaiputînd debarca trupele pe pămînt englez, blitz krieg-ul a fost pierdut şi el, devenind, în perspectivă, „un război de uzură şi de lungă durată“ (V. Suvorov, op. cit., pag. 42). În acest caz, pentru a continua războiul contra Imperiului Britanic şi al aliaţilor lui prezenţi şi viitori, Hitler avea nevoie de noi resurse şi rezerve materiale şi umane – de petrol, îndeosebi, dar şi de sclavi în lagărele de concentrare! Din acest motiv, în decembrie 1940, a decis să dea prioritate Planului Barbarossa: pregătirea pentru atacarea, tot printr-un blitz krieg, a U.R.S.S. cu proxima ocazie favorabilă. Dar această ocazie nu venise, Germania nu era pregătită să atace U.R.S.S., ci, dimpotrivă, era interesată să prelungească multă vreme „prietenia“ parafată prin Pactul Ribbentrop-Molotov, pentru a folosi resursele materiale ale U.R.S.S., mai ales petrolul din Caucaz şi din România, împotriva Angliei! Tocmai din acest motiv Führer-ul voia să impună Diktatul, prin care obţinea mai multe avantaje strategice: 1) menţinea pacea în această zonă, pe care putea să o exploateze „paşnic“; 2) nu ar mai fi avut nevoie să aducă aici armatele de care avea nevoie în Vest; 3) evita „un război cu Rusia în mod prematur, adică înainte de a fi relativ degajat pe frontul de Vest şi înainte de a-şi fi făcut pregătirile necesare în Est“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 282-283); şi 4), cel mai important, evita războiul simultan pe două fronturi – un principiu elementar de strategie militară, care nu trebuia încălcat. De fapt, imediat după începerea războiului contra Poloniei, la 1 septembrie 1939, Hitler a început şi războiul contra Franţei, deci, încălcase principiul strategic enunţat mai sus – ceea ce însemna, pentru cei avizaţi, sinuciderea lui Hitler şi a Germaniei (V. Suvorov, op. cit., pag. 42, 45), cum şi avea să se întîmple în 1945!

Totodată, întrucît Ungaria făcuse parte din Imperiul Austro-ungar şi, deci, era în zona de influenţă germană, apoi, fapt important, Ungaria fusese aliata Germaniei în Primul Război Mondial, conducerea Germaniei naziste avea convingerea că Ungaria fusese nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon. Din aceste cauze susţinea Ungaria în pretenţiile sale revizioniste. De altfel, însăşi Germania se considera nedreptăţită de Tratatul de la Versailles şi voia revizuirea acestuia – revizuire care a constituit sămînţa celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea, fiind în consens cu fosta sa aliată, Germania se baza pe Ungaria ca pe o actuală aliată sigură, spre deosebire de România, care-i fusese inamică în Primul Război Mondial, care o bătuse măr la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz – înfrîngeri care nu puteau fi uitate! – şi care, pînă de curînd, se bazase pe garanţiile de securitate date de fostele şi actualele inamice ale Germaniei, Anglia şi Franţa (chiar dacă aceste garanţii nu fuseseră aplicate în cazul recentei agresiuni a U.R.S.S., în cazul răpirii Basarabiei – vezi şi Ion Şuţa, Geo Stroe, DREPTATE ROMÂNIEI. Editura Dacoromână, Bucureşti, 2007, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, passim)! În mod evident, Germania ştia că România îi căuta apropierea numai fiindcă nu avea încotro, fiindcă rămăsese singură şi izolată, „între duşmani“!

 Salvarea ţării şi prăbuşirea regimului carlist

În acest context european, dominat de armatele celui de-Al Treilea Reich şi de ameninţările U.R.S.S., simultane şi conjugate cu ale Germaniei, concretizate în producerea frecventă de către Rusia sovietică a incidentelor la graniţe – rezultate, adesea, cu uciderea unor militari şi civili numai dintre români (cf. A. Simion, op. cit., pag. 344-345, 347-348 etc.) –, România a fost nevoită să accepte Diktatul de la Viena. Acesta, în ciuda sacrificiilor care se prefigurau din cauza lui, avea anumite părţi pozitive: 1) înlătura spectrul războiului pe trei (sau chiar patru) fronturi, dintre care cel mai grav cu colosul de la Răsărit; în consecinţă, 2) înlătura prăbuşirea şi dispariţia inevitabilă a României ca stat, cum păţise, în 1939, Polonia; 3) evita distrugerea naţiunii, a cărei parte viguroasă şi validă de luptă ar fi fost nimicită în război, iar, după înfrîngerea implacabilă, partea rămasă ar fi fost împrăştiată în lagărele concentraţionare ale Germaniei şi ale U.R.S.S., aşa cum începuse să se întîmple cu populaţia Basarabiei şi a Poloniei; şi 4), în perspectivă, oferea răgazul pregătirii Armatei pentru războiul de apărare, mai ales în privinţa înzestrării ei cu armament modern, fiindcă regimul carlist, în pofida propagandei gălăgioase, nu făcuse decît afaceri veroase sub pretextul că dotează Armata (escrocheria Skoda este antologică în istoria corupţiei dictaturii carliste). Pentru că, totuşi, cu toate condiţiile banditeşti în care a fost impus şi cu toate ciuntirile teritoriale şi urmările tragice provocate, îndeosebi pentru ardeleni, acceptarea Diktatului ne-a lăsat „stăpîni pe teritoriul naţional şi pe armata noastră, care singure ne-au făcut interesanţi şi preţuiţi în toate împrejurările“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 281).

Liderii României aveau siguranţa că românii i-ar fi învins în război pe oricare dintre vecinii noştri, luptînd cu ei fie separat, fie pe două fronturi – cu condiţia să nu fie ajutaţi de nemţi sau de ruşi! Luptele consemnate în zbuciumata noastră Istorie naţională şi, mai ales, revirimentul Armatei României în Primul Război Mondial – considerat „un miracol militar“ atît de adversarii germani şi austrieci, cît şi de aliaţii francezi, englezi şi americani – confirmau vitejia bravilor noştri oşteni. Dacă aceste afirmaţii par argumente pro domo, putem releva, pentru un plus de obiectivitate, inclusiv opinia unui inamic expert: «Cînd a fost întrebat „care dintre trupele neaparţinînd Germaniei“ – finlandezii, croaţii, ungurii – „erau cei mai buni soldaţi“ din cadrul Axei, fostul general al Wehrmachtului şi, ulterior, şef de Stat Major N.A.T.O., Hans Speidel, a răspuns: „Nici unii. Românii. Daţi-le nişte ofiţeri de treabă şi sunt cei mai buni soldaţi pe care îi puteţi avea“» (cf. Cyrus L. Sulzberger, A LONG ROW OF CANDLES, Toronto, Macmillan, 1960, pag. 74, apud Larry Watts, FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! Editura RAO, Bucureşti, 2011, pag. 419). La întrebarea similară a unui ofiţer britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al nemţilor, generalul Heinrich Kreipe, care condusese o divizie de pe frontul din Kuban, a răspuns: „A, românii, desigur! Au fost neînfricaţi în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie, erau ca nişte cîini de pază! Rezistau uneori pînă la ultima suflare“ (Patrick Leigh Fermor şi Artemis Cooper, WORD OF MERCURY, Londra, John Murray, 2004, apud Larry Watts, eodem loco). Cît despre unguri, care jucaseră la două capete tot timpul – şi cu ţările Axei, şi cu Aliaţii –, N. S. Hruşciov avea să-i pună, în textele oficiale, mereu într-o lumină pozitivă – contrapunîndu-i românilor. Dar, în discuţiile private, îşi exprima o opinie total diferită vizavi de armata maghiară, informîndu-l pe un tovarăş că aceasta era „«eroică» numai în privinţa cruzimii faţă de civili şi pasivă pînă la «autodistrugere»“ (Larry Watts, op. cit., pag. 420).

Dar, revenind la anul 1940, se ştia că, pînă la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, industria militară progresase uluitor faţă de 1914 şi că Germania şi U.R.S.S. nu făcuseră decît „să se înarmeze pînă-n dinţi“. Dovada era blitz krieg-ul hitlerist în Europa Occidentală. Chiar „marea“ Franţă capitulase în cîteva săptămîni, dîndu-i Germaniei mai mult de jumătate din teritoriu, peste un milion de prizonieri cu armamentul aferent şi alte resurse, căci, aşa cum au remarcat unii români, „salutul franţuzesc“ se face prin ridicarea mîinilor în sus: „Kaput!“ De aceea, România nu avea nici o şansă în faţa Moloh-ului fascisto-comunist, care abia aştepta să se repeadă asupra ei.

Ca atare, a trebuit să accepte Diktatul de la Viena. E-adevărat, România nu a recunoscut juridic şi politic Diktatul, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto. „Consiliul de Coroană, examinînd toate posibilităţile, a ajuns la singura încheiere mai favorabilă, adică la acceptarea arbitrajului Axei, România găsindu-se, în acest moment, absolut între duşmani. Întregul sistem pe care se baza politica externă a democraţiei s-a prăbuşit în întreaga Europă“ (A. Simion, op. cit., pag. 374).

Consecinţa imediată a fost aducerea, la conducerea României, de către regele Carol al II-lea, a generalului Ion Antonescu, pe care tot Carol al II-lea îl ţinuse în arest la Mânăstirea Bistriţa, fiindcă nu putuse să îl asasineze, cum intenţionase cu puţin timp înainte! A urmat căderea execrabilului regim carlist, căci generalul Ion Antonescu l-a silit pe rege să abdice şi să plece din ţară, fiindcă nu i se mai putea asigura securitatea lui şi camarilei regale.

 Esenţa revizionistă a Diktatului de la Viena

Este necesar să subliniem un aspect esenţial al elaborării Dictatului de la Viena: caracterul lui revizionist şi revanşard. În pretenţiile lor adresate lui Hitler, contestînd Tratatul de la Trianon, horthyştii au pretins că au nevoie de reocuparea Transilvaniei pentru a-i proteja pe „secuii“ din „Ţinutul Secuiesc“! Hitler a trasat graniţa zonei cedată Ungariei incluzând şi judeţele respective, dar nu neapărat pentru a le da satisfacţie revizioniştilor, ci dintr-un motiv geopolitic strategic: pentru a ajunge la crestele Carpaţilor. Astfel, îşi atingea două obiective majore: îşi aducea diviziile blindate în vecinătatea petrolului românesc, de care avea nevoie pentru maşina de război germană şi, totodată, pentru a fi cît mai aproape de graniţele extinse ale U.R.S.S., cu care tocmai încheiase, la 23 august 1939, tratatul de „prietenie“ numit Pactul Ribbentrop-Molotov – la fel de criminal ca şi Diktatul lui Hitler-Mussolini!

Dar, în mediile diplomatice şi ale Serviciilor Secrete, era de mult timp notoriu că Hitler intenţiona atacarea U.R.S.S. la momentul oportun, în baza sloganului medieval însuşit de nazism Drang nach Osten, prin care Germania voia să-şi extindă „spaţiul vital“, Lebensraum, prin cucerirea ţărilor slave din Estul Europei – după cum, simultan, şi Stalin urmărea, invers, „Marşul spre Vest“, pentru extinderea Revoluţiei Sovietice Socialiste Mondiale. De aceea, Stalin masase, în vara lui 1940, la graniţele estice ale României zeci de divizii în poziţii ofensive – numai în Nordul Bucovinei se aflau 30 de divizii, amplasate în dispozitiv de luptă (cf. A. Simion, op.cit., pag. 345)!

De altfel, cum avea să dezvăluie, în 1987, Viktor Suvorov, în cartea sa SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ, Stalin îşi planificase declanşarea războiul contra Germaniei la 6 iulie 1941 (op. cit., pag. 287) şi îşi adusese, de-a lungul frontierei de Vest a U.R.S.S., de la Marea Baltică la Marea Neagră, zeci de armate, însumînd circa 191 de divizii şi alte mii de unităţi independente. În iulie 1940, generalul de armată K. A. Mereţkov examina frontiera României (idem, pag. 260). Cele mai puternice armate din componenţa Primului şi celui de-Al Doilea eşalon strategic nu s-au desfăşurat împotriva Germaniei, ci împotriva cîmpurilor petrolifere ale României: Armatele a 9-a şi a 16-a (idem, pag. 143-145, 150, 154-157, 223, 237, 246-248, 260, 269). «Însă noua „campanie eliberatoare“ a Armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei» (idem, pag. 143-144). „La 13 iunie 1941, efectivul Corpului special 9, pînă la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversaţie ruso-române“ (idem, pag. 215). Dat fiind relieful complex al României, U.R.S.S. pregătise contra ei puternice corpuri de armată de desant aerian (idem, pag. 110-111, 122-124, 130, 133-136, 138). De altfel, „la 26 iunie 1941, Corpul 4 Aviaţie a început bombardarea cîmpurilor petrolifere de la Ploieşti“ (idem, pag. 286).

Faptul că Hitler avea să i-o ia înainte cu doar două săptămîni a constituit o tragică surpriză pentru Stalin. La 1 septembrie 1939, începuse Al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei, după care, prin blitzkrieg, „Hitler a hăcuit jumătate din Europa“ – după cum se exprimă Viktor Suvorov. Diktatul de la Viena s-a înscris, astfel, în politica expansionistă a Germaniei hitleriste, de subjugare inclusiv a ţărilor din Sud-Estul Europei, România fiind – prin mărimea şi poziţia geostrategică în această zonă – cea mai importantă. Acum, Germania democrată sprijină Austria şi Ungaria, refăcându-şi zona sa apropiată de influenţă, iar în presa germană circulă, deja, sintagma „cel de-Al Patrulea Reich“.

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*