Criza economică – o criză de idealuri

Într-o singură zi, două persoane bine cunoscute mi-au spus acelaşi lucru, fără să ştie una de cealaltă, fără ca eu să aduc vorba despre subiect. Mi-au spus că, de fapt, criza economică mondială este o criză de idealuri. La finalul articolului, care, sper să nu fie prea lung, o să vă dezvălui identitatea celor două persoane, dar, la final, ca să nu vă enervez de la început.
Conform cugetării că dacă doi oameni îţi spun că eşti beat, e bine să te duci la culcare, tot aşa, dacă două persoane notorii îţi spun acelaşi lucru, am considerat că ceva adevăr trebuie să existe acolo. Aşadar, de ce ar putea fi criza economică o criză de ideal? Ar putea fi, pentru că prosperitatea economică este produsă de munca eficientă, de munca prin care se produc bunuri şi servicii pentru o largă majoritate. Munca eficientă se poate face prin efort disciplinat, efort orientat înspre nevoile oamenilor, astfel încât produsele şi serviciile să fie cu adevărat folositoare. E la mintea cocoşului că este inutil să produci cantităţi uriaşe de, să zicem la întâmplare, brăţări de plastic, mătănii sau pălării cu pene de struţ, dacă sunt foarte puţini oameni care au nevoie de ele. Deci, pentru a avea produse folsitoare, este nevoie de creativitate, de disciplină, de entuziasm.
Entuziasmul este o componentă importantă care duce oamenii la muncă. De fapt, este cea mai importantă, pentru că o muncă impusă cu forţa, ca în lagărele de concentrare, nu aduce prosperitate. Conduce la dezumanizarea atât a celor care muncesc, cât şi a celor care îi pun la muncă.
Să aruncăm o scurtă privire în urmă. După cel de-al doilea război mondial exista un entuziasm general, atât în „lagărul” capitalist, cât şi în cel comunist. Interesant este că erau numite lagăre, şi pe bună dreptate, întrucât erau zone relativ închise. Nu se intra şi nu se ieşea cu mare uşurinţă în şi din aceste lagăre. Dar, în interior se muncea cu mare entuziasm, pentru a crea o lume nouă. Se cunoaşte povestea aceea, devenită aproape legendă, că în acea perioadă nemţii mergeau la muncă, să reconstruiască Germania răvăşită de război, cu o felie de pâine unsă cu marmeladă, la pachet. În acelaşi timp, în România, spre exemplu, oamenii mergeau voluntari pe şantierele Salva – Vişeu sau Bumabeşti – Livezeni. Pe atunci nu exista moda sondajelor, dar, dacă acei oameni ar fi fost întrebaţi, o majoritate covârşitoare ar fi spus că are încredere că se construieşte o lume mai bună. Poate chiar lumea perfectă, în care bolile vor fi învinse şi oamenii vor zbura în stele. Se poate verifica încă, întrebându-i pe vârstnicii care au trăit acele vremuri. Desigur, existau dizidenţii şi scepticii, dintre care unii chiar înfundau puşcăriile, dar, eu aşa cred, entuziasmul era mai mare decât scepticismul.
Acum, idealurile s-au topit şi scepticismul s-a generalizat. E clar că nu se poate vorbi despre entuziasm în construcţia acestui colos birocratic, numit Uniunea Europeană. Nici America, singura superputere a lumii nu mai are niciun ideal, acum, când nu-şi poate vindeca bolile interne.
Ideea este că politicienii se străduiesc să inventeze noi idealuri, care să entuziasmeze lumea, să o motiveze. Problema este că idealurile de la mijlocul secolului XX nu au fost create de politicieni, ci s-au sprijinit pe ceea ce propuneau intelectualii, în primul rând scriitorii, care, din secolul al XVIII-lea începând, au fost consideraţi elitele acestei lumi. Acum, însă, nimeni nu mai crede în politicieni, nimeni nu mai crede în scriitori.
La final, cu toate riscurile, o să dezvălui cine erau cei doi cetăţeni care constatau (dezamăgiţi?) că lumea nu mai are idealuri. Unul era politicianul Sorin Frunzăverde, care s-a exprimat dimineaţa, la o conferinţă de presă, celălalt era scriitorul Gheorghe Jurma.
Şi încă o constatare. În prezent oamenii admiraţi sunt vedetele din show biz, top modelele şi fotbaliştii (în România şi maneliştii). Poate se adună şi pun de un brainstorming, să ne găsească niscaiva idealuri, să salveze lumea de la depresie, blazare şi scepticism.