Când esti cumsecade, binevoitor şi închizi ochii în faţa tarelor celorlalţi pentru că aşa ţi se pare a fi corect din perspectivă diplomatică, chiar dacă interlocutorii se dovedesc, cu tot cu papionul lor, doar nişte biete reziduuri ale civilizaţiei pe care o admiri (ca în orice domeniu şi în diplomaţie nu se văd copacii de frunzăriş), cand nu le-ai călcat celorlalaţi bătătura, nici măcar pe tărâmul băşcăliei, când nu îi arăţi preventiv cu degetul şi nu râzi de autosuficienţa şi mândria lor golănească, afişate în numele a ceea ce au fost cândva sau a ceea ce ar fi putut fi, se întâmplă ceea ce vedem de o bună bucată de vreme. Eşti înjosit pe măsura cumsecădeniei tale. Aceea de a nu riposta la urticaria de frustări a celora care te atacă.
De data aceasta, francezii sunt cei ce ne-au luat „în balon”. Mai întâi pe seama meciului de fotbal cu Franţa, pretext al unor băşcălii maimuţărite la adăpostul unor păpuşi (şi acelea imitaţii ale genialităţii altora) dar care, da, trebuie să recunoaştem!, reflectau teribil aceea idiosincrazie franţuzească al deţinătorului de judecăţi supreme, reflexii tembele urmate, într-o degenerare a pervesităţii, de sceneta butaforică a sacrificiului „colonelui Popescu”, decedat în Afganistan ca soldat al loegiunii franceze şi repatriat în ţara natală cu „onorul” dat, nu de către camarazii săi, ci de câteva zeci de ţigani expulzaţi dimpreună cu sicriul. Umor de francezi, am spune… Dacă ar fi doar atât. Dar am fost făcuţi până şi „păduchioşi”, scenariştii „marelui Paris” uitând de istoria propriei naţiuni, aceea în care fiica unui rege francez a murit plină de paduchi într-o vreme “nobiliară” în care nici măcar faţa nu trebuia spălată pentru a nu afecta… ochii.
Aceste atacuri venite dinspre reprezentanţii unor naţiuni pe care noi nu le-am jignit niciodată, nu le-am ridiculizat acele „valori” pe care ei le consideră primordiale (deşi, dacă am sta să reflectăm, am constata poate că sunt doar bazaconiile unor frustaţi) nu sunt o noutate. Ne-au jignit şi italienii, ne-au umilit şi spaniolii, ne-au călcat în picioare, prin afişe mizerabile folosite în scop electoral, şi elveţienii, şi austriecii… Chiar dacă noi le-am înţeles orgoliile ieşite din comun, le-am respectat apucăturile şi nemulţumirile diplomatice.
Nu i-am ironizat pe spanioli pentru apucăturile lor terifiante ori cele de-a dreptul imature. Cele barbare, de te întrebi unde sunt secolele de civilizaţie?, precum hăiturea şi înjungiera în arene şi pe străzi a animalelor nevinovate, o formă de a-şi dovedi pentru sine presupusele putinţe, pe care nu le pot împlini în jocurile unei societăţi civilizate, ori cele puerile, precum bătăile cu roşii. Nu am râs de italienii pentru obiceiul lor deranjant de a vorbi de parcă ar fi singuri pe lume, pe stradă sau oriunde unde s-ar afla, nu am râs de mirosurile pestilențial de prin oraşele lor, de problemele nerezolvate de igienă urbană, pentru a nu mai aminti şi alte tare.
Nu am râs nici de francezi. Nu i-am luat peste picior pentru secolele de istorie când la Luvru ori la Versailles nu existau toalete, iar regii şi curetenii îşi făceau nevoile pe scări şi pe după perdele. Nu le-am aminti de vremurile în care urina era folosită pe post de loţiune împotriva razelor solare. Nu i-am ironizat pentru defectul lor principal: orgoliul nemăsurat. Acela de a-şi închipui ca ei sunt centrul lumii şi că toate lucrurile de valoare sunt neaparat franceze.
În schimb, se găsese ei să ne înjosească. Iar noi tăcem. Diplomaţia noastră tace. Presa, inclusiv cea de satiră, închide ochii. Cumsecădenie, naivitate ori neghiobie sadea? Sunt atacuri cărora trebuie să le punem oprelişte. Nu prin exerciţiul blândeţei, cum sugerează anumiţi politicieni, într-un exerciţiu al aşteptării în care să lăsăm nisipul clepsidrei să cearnă până când francezii ori alte naţii care ne ironizează vor fi ajuns la concluzia că au un comportament nepotrivit, ci prin reacţii de satiră cel puţin egale. Noi, care l-am dat pe Caragiale, nu putem face oare acest lucru?
P.S.
Plecând de la „gluma” francezilor, aceea că în limba română coşului de gunoi i se spune… Bucureşti, putem aproxima şi noi, de la dimensiunea de „mic Paris” că şi capitalei franceze i-am putea spune, din spirit francofon desigur, „pubelle grands”. Ori sunem lipsiţi până şi de reflexul ripostei din vârful peniţei?
Lasă un răspuns