V-aţi întrebat vreodată câtă democraţie există în partidele de pe eşicherul românesc? Cât de mult i se permite unui personaj, mai mult sau mai puţin important, să vorbească în interiorul şi, mai ales în afara partidului? Teoretic, fiecare e liber să spună ce gândeşte. În realitate, însă, dacă spune prea multe, i se taie macaroana.
Pentru a ajunge indizerabil într-un partid, nu este mare lucru. E suficient ca ziua să te porţi ca un ministru, iar seara să faci pe analistul politic, la televizor. Chiar dacă te numeşti Sebastian Lăzăroiu, şi te-ai dovedit un foarte bun sfătuitor al preşedintelui Traian Băsescu în campanile electorale, nu eşti scutit de mazilirea celor care conduc guvernul şi ţara. Orice derapaj de la linia partidului se pedepseşte aspru. Din acest punct de vedere, nimic nu s-a schimbat faţă de acum patruzeci-cinzeci de ani. Aceeaşi optică şi intransigenţă când vine vorba de imaginea partidului. Politica pumnului în gură a rămas, cu deosebire că, „duşmanul poporului“ nu mai ajunge la tăiat de stuf în Insula Mare a Brăilei, Sighet sau Aiud. Azi, el are posibilitatea să treacă la un alt partid, chiar dacă doctrina acestuia îi este străină. Dar o face, pentru că politica i-a intrat în sânge. A făcut din ea o pasiune, la fel cum ar face-o şi în cazul unei femei.
Dacă ajungi să faci din politică un scop în sine, neaparat trebuie să respecţi câteva reguli de aur: Să nu-ţi contrazici şeful sub nici o formă, să nu încerci să ai o altă opinie contradictorie, să ai răbdare de chinez bătrân, până acesta va trece la cele sfinte, în cazul în care te gândeşti să ajungi în locul lui. Şi nu uita ca, din când în când, să-i aminteşti că va avea o scamă pe umărul drept.
În politică nu rezistă oricine. Doar cei cu stomacul tare, care sunt antrenaţi să suporte toate jignirile şi umilinţele de care au parte. Şi nici prea multă onoare nu există. Astăzi e cu unul, mâine cu altul. Acolo unde îi este bine, acolo se află şi el. Fără ruşine şi fără remuşcări. Mereu cu conştiinţa curată.
Lasă un răspuns