„Am două idiosincrasii, politica şi armele..” îmi spunea, pe la la începutul toamnei1990 românul şi europenistul de mare notorietate Josif Constantin Drăgan. Şi, pentru a nu lăsa loc vreunui dubiu, a adăugat că se leapădă și fuge de politică precum de Satana….Era prea angrenat în activităţi economice, în afaceri, cultură, filantropie, publicistică… punând pe prim plan cultura şi europenismul.
Încă din 1949, J.C.Drăgan mobilizase la Roma o seamă de fruntaşi ai românilor de peste hotare, reunindu-i în „Mişcarea Română pentru Unitatea Europei”, redenumită ulterior „Mişcarea Europeană a României”, printre militanți numărându-se mari personalități între care Mircea Eliade. Această mișcare viza prezenţa României în sațiul cultural, istoric și politic în condiţiile în care România, văduvită de Basarabia și alte ținuturi, la pachet cu alte ţări și teritorii răsăritene, tocmai îi fusese oferită lui Stalin de către Roosevelt și Churchill.
Perioada de frământări opostdecembriste prin care trecea ţara noastră nu putea să nu îl ia în vizorul presei și al noului regim şi pe domnul Drăgan, unul dintre cei mai bogaţi și controvesrați români. Ba i se reproşa că ar fi colaborat cu regimul comunist, ba că ar fi fost adept al mişcării legionare, ba că românismul lui ar fi de faţadă și că n-ar fi făcut practic nimic pentru o rapidă redresare economică. Era cazul, ca ziarist, să mă implic și să lămuresc lucrurile la ”sursă”, dar marele magnat nu era lesne de abordat. Am avut şansă…
M-a primit în locuinţa domniei sale din zona Elefterie cu amabilitate, chiar indulgent, fără a fi deranjeat de faptul că nu reuşeam să utilizez un reprtofon abia achiziţionat de redacţie, având un cablu prea scurt. Revenind la ”anticele” instrumente de intervievat – carneţelul şi pixul – am început dialogul. Reţin și vreau să nuanțez acest lucru, că domnul Drăgan nu considera drept calitate faptul că devenise bogat, că nu numai astfel s-ar fi putut face remarcat în străinătate ca român. Mi-aconfirmat că s-a născut în Lugoj şi mi-a povestit că în 1940 a obţinut o bursă în Italia. In ţară făcuse dreptul, iar în Italia s-a dedicat studiilor economice, intrând și în lumea afacerilor. ”Da, acum reprezint un nume în lumea petrolului şi mai ales a butanului, începând cu mici operaţiuni de import-export cu petrol de la noi pentru sârbi, apoi cauciucuri şi legume-fructe, grâu şi chiar cărămizi” îmi explica interlocutorul meu. Cum şi cu ce s-a implicat în România, mă întreb acum, după douăzeeci de ani?
Un prim pas a fost înfiinţarea fundaţia care îi poartă numele, însemnând o contribuţie materială de două milioane de dolari. Și cum ţara avea nevoie de specialişti, a apărut ”Dragan European Bisines School” la care predau aşii în materie de marketing. Aș adăuga și numerose lucrări, printre care şi o ediţie în engleză a istoriei literaturii a lui Călinescu, oferită prin Ministerul de externe personalităţilor interesate de ţara noastră. Nu mai puţin importantă a fost dotarea cu o tipografie modernă a publicaţiei „Renaşterea bănăţeană”. Dar și subvenționarea editării ziarului ”Națiunea”. Și multe alte proiecte…
Despre acuzele ce i se aduceau? Erau mai de grabă răutăţi, calomnii, speculații lesne de demontat. Apartenenţă la mişcarea legionară? O prostie…Dacă ar fi fost vorba fie şi numai de simpatie, n-ar fi publicat și nu ar fi dăruit românilr voluminoasa lucrare de mărturii şi documente despre mareşalul Antonescu, una dintre cele mai obiective și documentate, istoricfiind, un mare istoric. Cât despre colaborarea cu regimul comunist trebuie să arăt că singura lui legătură a fost cea de sânge cu mama şi rudele rămase în ţară. Dar este adevărat că a avut unele ”negocieri” sau, mai diplomatic spus, trataive, cu ministrul de externe al acelui regim, Cornel Burtică, dar numai pentru a putea să-şi ajute mama şi Lugojul, fără a fi vorba de vreun colaboraţionism așa cum s-au repezit noii lătrăi să îl terfelească.
Chiar dacă Josif Constantin Drăgan a refuzat orice implicare politică, avea o imagine bine conturată despre statura și statutul conducătorului de care o ţară ca România ar fi avut nevoie. În viziunea lui, trebuie să aibă o temeinică pregătire economică şi juridică, în primul rând. Se știe, dincolo de calităţile native necesare, arta manageriatului se dobândeşe prin studiu şi practică. Conducătorul trebuie să aibe simţul finanţelor, să ştie să lucreze cu cifrele. Iar ţinuta morală trebuie să fi4e impecabilă, să îi confere credibilitate. Un comerciant, de pildă, dacă nu capătă o credibilitate solidă bazată pe cinstea în afaceri, dă faliment, este eliminat…Literaţii şi inginerii s-au dovedit a nu avea performanţe ca şefi de state sau de guverne. Regan a fost actor, e drept, dar, înainte de a deveni preşedintele Americii, a fost guvernatorul Californiei.
Invocându-l pe Uscătescu (George, filosof, estetician, eseist, poet și sociology, membru de onoare din străinătate al Academiei Române încă din 1991, n.r.) , se întreba revoltat: cum dea fost posibil să se ajungă la situaţia de a pretinde preşedenţia niscai mucavale de carieriști, de aventurieri? De regulă, într-o democrație reală, sunt lesne depistaţi și eliminați. Domnul Drăgan nu ştia, nu avea cum să știe în amănunt cum ne-au năpădit oportuniștii.
Îmi amintesc…”Mineriada?” Îi displăcea termenul. ”Dacă ieșeau în stradă studenţii, am fi vorbit despre…studenţiadă? Sau dacă ar fi ieșit ţiganii, am fi vorbit despre…ţiganiadă?…”
Tot ceea ce s-a putut întâmpla la noi se explică prin lipsa de educaţie civică. Dar și de asta este vinovată tot clasa politică, aventuriștii, elodradoiștii… În Eleveţia nu s-ar fi putut întampla aşa ceva, pentru că acolo spiritul democratic este viu, real. În ciuda faptului că domnul Drăgan dezavua ideea implicarii politice, cred, totuşi, că a fost un om politic. Dar a făcut politica unui român care nu și-a ascuns și nu ți-a renegat obârşia, care a ţinut și a izbutit să dovedească faptul că şi la noi se nasc ”oameni”…cum spun cronicarii.
Lasă un răspuns