Mă tot întreb de multă vreme ce anume le-o fi lipsind ungurilor din România spre a se simţi cu adevărat maghiari? Ce drepturi şi libertăţi le lipsesc spre a se simţi şi în România acasă? O ştiu ei foarte bine, dar nu o spun. O ştim şi noi, românii transilvăneni, fiindcă îi cumoaştem prea bine! Singurul lucru ce le lipseşte este TRANSILVANIA! Până ce nu o vor avea, oricâte drepturi şi libertăţi li se vor da, nu vor fi mulţumiţi, vor cere mereu altele şi altele…
Au spus-o chiar ei: ,,nouă drepturi şi libertăţi de la români nu ne trebuie decât ca să le îndreptăm în contra lor”. Sunt cuvinte rostite la începutul celui de al treilea deceniu al secolului trecut, dar care sunt la fel de actuale ca şi atunci. Aceeaşi stare de spirit antiromânească, spusă însă mai pe ocolite, uneori. ,,Comunitatea maghiarilor din Transilvania are libertatea alegerii, maghiarii din Ardeal au interese specifice”, rostea, convins, Balczo Zoltan, vicepreşedintele Parlamentului ungar, reprezentatul partidului Jobbik, de extremă dreaptă, la congresul Partidului Civic Maghiar, ce a avut loc zilele trecute, la Târgu-Mureş.
Oare ce o fi înţelegând dumnealui prin ,,libertatea alegerii”? Şi care vor fi acele ,,interese specifice” pe care le au ungurii din Ardeal? Cel puţin noi românii ardeleni înţelegem bine substratul spuselor dumnealui. S-ar putea să ne şi înşelăm. Poate o fi vorba de libertatea alegerii unde anume să trăiască: în România, sau în Ungaria. Nu avem nimic împotriva nici uneia din opţiuni. Însă dacă doresc cu adevărat să trăiască în România, atunci, chiar de nu ne iubesc, ,,să ne deie bună pace. Sarcina iubirii o luăm toată asupra noastră şi să fie ei încredinţaţi că am fi tot atât de zeloşi aprători ai existenţei lor ca şi ai neamului nostru”. Aşa scria Mihai Eminescu în 1876, aşa spunem şi noi acum, la începtul secolului 21.
În acest sens, sunt clare şi lipsite de orice echivoc cuvintele rostite de Miron Cristea, în şedinţa Senatului României, din 5 mai 1920: ,,Să fie asiguraţi fraţii noştri maghiari, care au să trăiască între graniţele României Mari că noi nu o să-i persecutăm nicicând şi nu o să le facem răul pe care noi l-am suferit de la ei. Noi vom respecta dragostea lor către rasa maghiară, vom da respectul şi toleranţa cea mai mare faţă de credinţa lor, vom respecate datinile şi obiceiurile lor şi toate năzuinţele lor juste de înaintare”. Le cerea, în schimb, un singur lucru: ,,să se idetifice cu interesele şi aspiraţiunile noastre”.
O fi oare vreunul dintre politicienii unguri din România, adică cei care ,,s-au urcat azi în spatele lor”(a ungurilor, n.n.) care poate să nege, cu argumente serioase, că cele spuse de Miron Cristea nu au fost şi nu sunt respectate? Nu cred. Fiindcă o Europă întreagă – evindent, mai puţin Ungaria! – recunoaşte că România constituie un exemplu în privinţa drepturilor minorităţilor naţionale.
Întrebarea este: a fost vreodată când ungurii din România s-au idetificat cu interesele şi aspiraţiunile noastre? Răspunsul este unul categoric: NU! NCIODATĂ! Aceasta s-a datorat, în bună măsură, politicii revizioniste şi iredentiste promovată de guvernele de la Budapesta de-a lungul celor peste nouă decenii de după 1920, care şi-au fixat drept scop desfăşurarea unui permanent război psihologic pe termen lung împotriva României. ,,De aceea orice efort românesc de a asigura maghiarilor condiţii de acomodare a fost negat, interpretat ca aranjament de vitrină, fără nici un fel de substanţă, sau reînterpretat ca fiind făcut numai sub presiunea organizaţiilor loiale Budapestei”.
Nu sunt vorbe aruncate în vânt. Sunt pagini scrise pe bază de documente. Iar acestea dovedesc că şi atunci când eram ,,fraţi”, ori, mai bine zis, ,,prieteni”, uniţi sub stindarul roşu, cu seceră şi ciocan, al Moscoviei, politicienii de la Budapesta au promovat aceeaşi politică antiromânească dintotdeauna: ,,Idealul comun (evident, al ungurilor, n.n.) nu poate fi realizat decât printr-o propagandă bine direcţionată(…). Elementele noastre de încredere trebuie să se infiltreze în Partidul Comunist Român pe orice cale posibilă, unde vor trebui să acţioneze intens şi în manieră disciplinată pentru a câştiga încredere şi a obţine funcţii importante, mai ales în administraţia de stat”.
Atunci nu au reuşit prea mare lucru, fiindcă ,,elementele de încredere”, ţinute sub strictă supraveghere, nu şi-au putut duce misiunea la bun sfârşit. Pe de altă parte, ungurii, comunişti înăscuţi, copii de suflet ai Moscovei, erau lacheii credincioşi ai regimului totalitar.
Ce nu au reuşit însă ei atunci, au reuşit urmaşii lor, acum, cu vârf şi îndesat, cum se spune! România contemporană este guvernată de coaliţia udemeristo-pedelistă, iar multe din posturile cheie ale statului, unele de importanţă strategică, de securitate naţională, sunt deţinute de cei care ne consideră ,,invadatori, fără nici o rădăcină aici”, ori ,,cea mai ticăloasă naţiune de pe suprafaţa pământului”. Nu contează, totul este muşamalizat, totul ieste iertat, numai şi numai să nu se piardă craca cea mai de sus – puterea, aducătoare de multe şi mari foloase, jupuite de pe spinarea ,,prostitului popor”! Oare până când?
Lasă un răspuns