„Omul cântă ca să se împace cu lumea şi cu Dumnezeu” (2)

– Un poet englez afimra că “melodiile auzite sunt dulci, dar cele neauzite sunt şi mai dulci”. De aceea cântaţi atât de rar?

– Sigur. Şi chiar mă feresc. Ei vor să mă tot cheme în spectacole. Este greu să trăiesc în lumea asta. Eu dacă nu m-aş apăra cu muzica mea nu ştiu ce s-ar întampla cu mine. Sunt puţini cei care mă înţeleg. Am avut luna trecută un concert la Chişinău. Era un spectacol de ritual: muzica din ritualul de naştere, de nuntă, din ritualul de înmormântare. Şi la un moment dat totul a fost…aşa! Şi după pauză o venit o altă trupă, cu ritm. Nu ne potriveam. Şi am jurat că niciodată nu am să mai cânt aşa, fiindcă realizez de fapt, o stare de confuzie şi un compromis, pentru că eu îi aduc pe spectatori într-o stare, specială, deosebită, înălţătoare,  iar cei de după mine le strică starea.

– Unde horiţi cel mai bine?

– Ştii unde? Eu am câteva locuri la mine acasă, lângă Stoiceni. Când mă duc la Stoiceni mă duc în pădure, pe unde am copilărit. Şi asta nu-i poveste. Mă duc pe acolo să îmi văd locul unde cântam. Mă duc acolo şi suna locul. Pot cânta. Nu-s văzut, sunt singur. Dar se aude extraordinar. Mă întreb unde aş putea cânta in Bucureşti? Sala Palatului nu se potriveşte pentru că nu-i făcută pentru concerte, ci pentru şedinţe. Ce s-ar potrivi ar fi un amfiteatru, unde nu este nevoie de amplificări. Când amplifici glasul se schimbă starea. Nu eşti tu. Simţi ceva acolo. Pe mine mulţi încă nu m-au auzit de-adevăratelea cântând. Pentru că adevarat nu pot cânta când am şapte microfoane în faţă, adevărat cânt când sunt singur. Aş da multe pe lumea asta să mă audă oamenii la un moment dat cântând cu adevărat. Va trebui să găsesc o soluţie.

– Maestre, dar la nunţi aţi cântat sau cântaţi?

– Nu. Nu cânt la nunţi. A fost o perioadă în studenţie când n-am avut cu ce să-mi cumpăr o franzelă. Şi mă solicitau să cânt la nunţi pe bani. Şi nu m-am dus. Toată sâmbăta, duminica ei îs la nuntă şi se transformă într-un fel de lăutari. Luni, vor să fie profesori. Nu se poate. Şi marţi vor să fie artişti la televizor. Ştii de ce apar ei la televizor? Să-şi facă reclamă să fie chemaţi la nuntă. Eu nu-s aşa. Eu cânt muzica veche a unei comunităţi şi vreau să aduc dimensiunea aceasta spirituală în văzul şi în auzul tuturor.

– Mi-e greu să găsesc nişte lăutari cinstiţi, din soiul lui Fărâmiţă Lambru. Unde au dispărut aceştia?

Ba nu. Sunt lăutari pentru nunţi. Ei asta fac.

– Da’, dar din aia de butuc…buni…

– Sunt. Am din ăştia. Buni. N-au dispărut toţi. Ba chiar sunt mai buni ca niciodată, numai că au îmbătrânit. Am avut un proiect la Institutul Cultural Român timp de un an, finalul proiectului fiind la Ateneul Român. Eu atâta lume la Ateneu încă n-am mai văzut. Dar au fost numai lăutari. Trebuie să ai grijă şi măsură cu ei, dacă îi chemi de mai multe ori îi strici.

– Maestre, dar manelele?

– Subiectul ăsta presupune un studiu foarte serios. Eu atât ştiu că “mani” înseamnă a improviza. Manelele adevărate presupun talent, improvizaţie. Manelele mă duc cu gândul la cântecul arabo-persan şi la horea lungă din Maramureş sau din Oltenia.

– Dar astea cărora le spunem noi manele?

Asta este o muzică amestecată de metisaj. Le-au pus ritmuri din Turcia, ritmuri de rock, de rap şi peste ele fac o improvizaţie. Ei zic că ar cânta manea, dar ei nu cântă manea adevărată. Există şi un joc privat în Orient în care femeile îşi mişcă trupul cu mişcări senzuale. Este un dans privat pe care nu oricine îl poate dansa. Atenţie: nu trebuie condamnate manelele atâta timp cât nu ştim ce-i cu ele. Dacă-i ţigan cântă manea? Nu neaparat. Un ţigan poate să facă muzică de calitate. Românii nu s-au născut să fie muzicanţi. Ţiganii s-au născut să fie muzicanţi. Între ţăran şi lăutar există o mare deosebire. În muzica ţăranilor găsim un sentiment de dor, de jele. La lăutar nu, pentru el muzica este meserie, din asta trăieşte. Lăutarul ştie să improvizeze, ştie să se facă plăcut, el când cântă nu-şi priveşte cetera, se uită prin sală să vadă dacă place ce cântă. Ţăranul cântă pentru el. Asta e cu totul altceva.
De ce v-aţi făcut profesor de muzică?

Cred că ăsta mi-o fost mie drumul. De când am fost mic am tot cântat şi aici mă potrivesc. Eu n-am fost bun la matematici. Dar şi aşa, dacă ar învăţa ăştia muzică, în ziua de azi, câtă matematică învăţam eu pe atunci, am fi departe dom’le.

– Dar cine se mai face astăzi profesor de muzică?

Ştii cine se face? Cine are tragere de inimă şi ştie ce vrea pe lumea asta şi, dacă-i făcut pentru aşa ceva, atunci se face. În lumea asta nu contează numai banul. Oamenii talentaţi sunt puţini şi cei puţini trebuie să facă ceva. Dacă eşti bun de doctor, fă-te doctor, dacă eşti bun tâmplar, fă-te tâmplar, fă – în general – ceea ce poţi face bine. Nu încerca să câştigi bani imediat, făcând lucruri mediocre. Aici greşesc foarte mulţi. Paşii mei au fost mărunţi. Dacă ma întreabă cineva “mă Grigore ai bani?”. Păi am. “Mă da’ eşti iubit, li-i drag lumii de tine?”. Da, pentru ca ştiu ce vreau. Dar paşii mei or fost mărunţi. Tineretul din ziua de astăzi trebuie să-şi afle modelul, să-l caute, nu să vină modelul la ei. Câteodata este păcat să te dai model dacă cel de lânga tine nu te înţelege. Ei trebuie să te caute, dar ei nu caută. Ei caută altceva, sunt învrăjbiţi. Este vremea să ne adunăm.

– Maestre, vă rog să-mi spuneţi cine anume îi învrăjbeşte pe oameni?

Dacă ieşim pe stradă acum şi ne ducem în stânga, dreapta, o să vedem o agitaţie. Şi eu mă întreb de fiecare dată: unde merg oamenii ăştia, că prea mulţi merg. N-au finalitate toţi. Sunt smintiţi. N-au minte. Cine n-are minte poate are forţă fizică, îi bun acolo. Ori noi, acuma, vrem să fim toţi şi puternici şi cu minte. Dar asta nu se poate. Adică eu vreau să fiu puternic, şi de nu pot fi puternic. Vreau să fiu ceea ce nu pot fi. Mă uit în oglinda la mine şi mă întreb: dom’le, ce vrei să fii pe lumea asta? Sunt capabil să fac asta sau nu sunt? Parcă aş fi… Invidia este mare iar răutatea nu se gată niciodată. Eu mi-am ales drumul acesta. Că-i bine, că-i rău, mă zbat; dar cu o floare nu se face primăvara. Nu mă plâng, sălile sunt pline, vin mulţi tineri la concertele mele, dar or trecut 35 de ani până să ajung aici. Dar a meritat pentru ceea ce mi se întâmplă astăzi. Tinerii la 25 de ani vor să aibă şi casă, şi trei maşini, şi vila. Nu se poate. Aici sminteşte societatea. Eu m-am mulţumit cu cât am avut.

– Învaţă copiii la şcoală că poporul român este ospitalier, că e frate cu natura, ca e împăcat cu soarta. Drept este să caracterizezi un popor pe baza unor versuri populare?

Aici se impune întrebarea directă: ce înseamnă sa fii român? Pentru mine să fii român înseamnă să cânţi doina. A fi român nu înseamnă să cânţi pe scenă marşuri, texte îndoielnice. Spunea Andrei Pleşu foarte bine: Emil Cioran n-a devenit mare român că s-a dus la Paris şi a zis că este român, el a devenit mare român pentru că a ajuns un mare estetician în Franţa. Da’ sigur că-i o prostie să auzi un vers şi gata… Dacă-i vorba de Mioriţa, au fost atâtea explicaţii şi interpretări despre ea. Atâta or purtat oaia asta că deja ne-or înnebunit pe toţi. Să judecăm poporul român prin Mioriţa? Stai că lucrurile sunt mai complicate. Nu suntem numai noi ciobani pe lume. Păi dacă trecem două dealuri din Maramureş ne întâlnim cu ucrainieni. Ăia nu-s tot păstori? Peste tot semnalele din trâmbiţa sună aproape la fel.

– Maestre, ce viaţă duceaţi înainte de anul 1989? Vă chemau la festivităţile partidului?

– Să ştii că am fost un boem. Cântam noaptea pe stradă, m-au şi amendat pentru cântat. Făceam ce vroiam eu. M-or făcut oamenii nebun, beţiv, de toate. Pentru că ei trăiau în lumea lor, şi eu trăiam în lumea mea. Eu nu trăiam în lumea banilor, a afacerilor. Eu stăteam cu tot felul de oameni, cu ţigani, cu ciobani, cântam la fluier, umblam în munţi, prin sate, să văd ce se întâmplă la şezători, la parastase. Asta o fost viata mea.

– Maestre, dar de ce cântă omu’?

I-am mai întrebat pe unii: “ Bă tu de ce cânţi?”. “Păi aşa-mi vine”. El nu ştie de ce cântă.  Altu’ zice: “Dom’le cânt că-s lipsit”. Adică se ‘stâmpără. Alţii răspundeau: “Cânt pentru bătrâni, de osteneala bătrânilor”. Ştii de ce cântă? Să se împace cu lumea. Horind găseşte împăcare cu lumea şi cu el. Asta-i.

– Maestre, şi când veţi muri şi-aţi ajunge în faţa lui Dumnezeu, ce l-aţi întreba?

Am întrebat oamenii: “De ce te temi? De moarte sau de întâlnirea cu moartea?”. “Măi”, zice, “de moarte eu nu mă tem, mă tem de întâlnirea cu moartea”. Câteodata mă întreb: eu ce-aş cânta când o fi să mă întalnesc cu ea? Şi-aş cânta aşa: “Sâmbăta de dimineaţă m-o cătat moartea prin casă/M-o cătat şi m-o aflat, eu de moarte m-am rugat/ Să mă mai lese vreun ceas că mai am şi eu necaz/ Şi mai am vreo trei copchii şi o mie de datorii/ Şi dacă le-oi împăca, vino moarte şi mă ia/ Că io lumea mi-am urât, mi-e dor numa’ de mormânt”. Câteodată omu’ se satură de lume şi zice “no amu’ să mă ieie Dumnezeu să mă ducă în lumea de dincolo”. Şi acolo o hi oarece. Poate. Aşa că nu mă tem de moarte. Şi ce să ştiu eu a zice în faţa lui Dumnezeu? Nu ştiu dacă aş putea să-L întreb ceva. N-aş avea curaj. Poate că muzica ar rezolva şi problema asta…

– Maestre, vă mulţumesc foarte mult pentru această minunată întâlnire!…

– Cu multă plăcere, să auzim numai de bine!…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*