„Omul cântă ca să se împace cu lumea şi cu Dumnezeu” (1)

– dialog de suflet cu Maestrul nepereche Grigore Leşe –

Grigore Leşe este un artist desăvârşit. Dumnezeu l-a înzestrat cu un glas răscolitor, cu talent şi sensibilitate; şi pentru că a socotit, pesemne, că nu i-a dăruit destule, i-a mai dat o minte ascuţită, o seriozitate aproape germanică şi o dorinţă neostoită de autoperfecţionare. Toate aceste calităţi, care foarte rar se găsesc înmănuncheate într-un singur om, fac ca Grigore Leşe să fie o voce unică în spaţiul public românesc. El vine parcă de la începuturile noastre, aducând cu sine toate bucuriile şi durerile acestui neam, toată înţelepciunea acumulată de poporul român de-a lungul existenţei sale.

– Dragă Maestre, Care este modelul dumneavoastră în domeniul culegerii de folclor? Cât folclor a putut fi salvat? Cât s-a risipit?

– La noi, arhiva de folclor s-a înfiinţat foarte târziu, la începutul secolului al XX- lea. Gândiţi-vă că, mai mult ca sigur, s-au pierdut multe elemente structurale şi melodice prin vremi, altele s-au diluat sau chiar şi-au schimbat sensul. Important este că au ajuns la noi mesaje esenţiale, primite şi transmise mai departe prin uimitorul şi misteriosul cod al culturii de sorginte orală. Modelele mele în cercetare au fost multe, Brailoiu, Bartok, Breazu, însă, spre deosebire de ei, eu sunt născut în familie de ţărani, la mine acasă am auzit primele hori, glasul fluierului, primele versuri…  Pentru ca un om să se poată destăinui trebuie să te simtă, să faci parte din comunitate, să participi la toate activităţile şi manifestările prilejuite de anumite sărbători. Eu am crescut cu ţăranii, am lucrat împreună, am fost la oi, la clăci, la şezători, la nunţi şi înmormântări. Am dormit cu ei. M-am născut acolo şi altfel s-au destăinuit faţă de mine. Toate aceste lucruri m-au ajutat la cunoaşterea unor detalii referitoare la psihologia ţăranilor horitori, la hori, la întreaga lor dimensiune spirituală, iar acum le pot împărtăşi. Din păcate, unele cercetări s-au făcut din mers, fără să se ţină seama de acest contact fizic şi emoţional. Pentru mine lucrurile au stat diferit. Drumul meu a fost altfel, şi anume dinspre sat spre oraş. M-am format într-un sistem educaţional mărginit de hotarele satului, apoi, cu acest bagaj, am plecat să studiez muzica universală pentru a-mi permite ulterior o abordare comparativă. Trebuie să ştie că se înşeală amarnic cei ce au impresia că pot învăţa folclor doar apelând la benzile de arhivă şi culegerile de specialitate.

Mai poate fi recuperat folclorul? Cum?

Folclorul nu trebuie recuperat, trebuie eventual să-l ajutăm să  vieţuiască acolo unde a apărut, în hotarul satului, iar recuperarea scenică se poate face doar prin practicarea unui revivalism de calitate. Utilitară sau magică, ceremonială sau neocazională, muzica ţărănească se înscrie într-un tipar stilistic străvechi.

– Povestiţi-mi, vă rog, o experienţă sau mai multe de când sunteţi în Bucureşti şi a trebuit să luptaţi cu mentalitatile pentru a impune stilul dumneavoastră de viaţă, felul dumneavoastră de a cânta şi de a asculta muzica. Care au fost momentele mai dificile?

În primul rând, vreau să vă spun că nu am venit din Lăpuş ci din Cluj. Nu pot spune că am trăit momente dificile în Bucureşti. Încă din primul an am avut o colaborare cu Teatrul Odeon într-un alt fel de spectacol, un spectacol de dans contemporan în coregrafia Lilianei Iorgulescu, urmat – în partea a doua – de un show marca Răzvan Mazilu. Apoi a venit propunerea Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti de a preda un curs de etnomuzicologie iar acum şapte ani iniţiativa televiziunii romane – TVR Cultural – de a realiza o emisiune săptămânală – “La Porţile Ceriului”. Bucureştiul este un oraş viu, cosmopolit, în care mă simt foarte bine. Probabil felul în care mă îmbrăcam atrăgea oarecum atenţia pe stradă însa acum clopul meu de Lăpuş este un adevărat brand.

Cu o pălărie atât de mare, cu telefonul într-o husă cu motive tradiţionale, cu un soi de traistă pe umăr. Chiar nu păreţi defel din această lume…

Dragul meu să ştii că Lumea din care vin eu există. A fost odată, poate, şi lumea voastră sau a bunicilor voştri.

– În lumea noastră, a orăşenilor, mulţi vorbesc despre dezamăgire, despre mizerie, sunt nemultumiţ, stresaţi, dezorientaţi, mai ales tineriii. Pe acolo pe la sat ce mai spun oamenii?

Nu cred ca există o deosebire fundamentală între orăşean şi ţăran. În ambele „zone” şi „tabere” poţi întâlni oameni geniali, rafinaţi, înţelepţi sau – dimpotrivă – banali, plictisitori, cu gusturi îndoielnice, săraci cu duhul. Important este să încerci să te autoprotejezi, să cauţi compania celor cu care eşti compatibil. În Bucureşti ma întâlnesc frecvent cu plasticieni, scriitori, oameni de televiziune. Sigur că avem clipe şi momente în care suntem deznădajduiţi dar avem grijă să nu vorbim prea mult despre ce ne doare. Să nu credeţi că în hotarul satului oamenii simt altfel. Cei cărora le pasă se întreabă şi ei ce s-o alege de lumea asta, de ţara asta, de neam… Ceilalţi … noroc bun!

– Şi ce s-o alege de lumea asta şi de acest neam, românesc?

Ce-i cu lumea asta? Când îi vorba de lume, la mine s-ar potrivi următoarele versuri: “Lumea me-i lume legată/Cu lanţuri şi cu lăcată/Nu mi-i bine niciodată./Avut-am bine în viaţă/ Când am fost la mama-n braţă/Da’ de când am crescut mare/Numa’ dor şi supărare”.

– Astea sunt versuri dinainte de inventarea cuvântului criză…

Sunt versuri străvechi. Există şi în ziua de astăzi în mintea oamenilor şi aşa şi trăiesc unii. Numai că lucrurile s-au schimbat. Oamenii sunt învrăjbiţi, nu ştiu ce să creadă. Eu umblu foarte mult prin ţară. Peste tot, unde mă întâlnesc cu tot felul de oameni, întreb: “Bade Gheorghe ce zici de lumea asta?”. Zice “Lumea asta nu ştiu ce să ştiu cum îi. Îi bine da-i şi rău. Numa’ Dumnezeu ştie”. Alţii răspund în felul următor: “Amu’ ce-o fost o trecut, ce-o mai fi de-amu nu ştiu”. Oamenii nu ştiu ce să răspundă. Sunt derutaţi săracii. Vorbesc de oamenii bătrâni de la care mai poţi afla lucruri esenţiale. Ei tot timpul se raportează la o forţă supranaturală, se raportează la Dumnezeu. Ei de umblat la Biserică, umblă. Tinerii însă umblă mai puţin. Este adevărat ca nu ne putem raporta în anul 2011 numai la legende, superstiţii şi mitologii. Totdeauna religiosul s-a amestecat cu magicul. Sunt tot felul de obiceiuri la naştere, la nuntă şi la înmormântare. Nu-i rău, dar nu poţi trăi doar cu astea. Trebuie să ai o deschidere, să încerci să te compui altfel în lume.

– Pe televizor tot apar oameni care spun că satul acela frumos despre care povestiţi dumneavoastră este cam pe ducă…

Ei vorbesc numai din cărţi. N-aş zice aşa ceva. S-au mai schimbat lucrurile. Unii au ajuns în sat plecând din oraş. I-au văzut pe ţărani şi au văzut arta tradiţională din afară. Eu le-am văzut dinăuntru. Ei judecă doar la prima vedere. Este ca şi cum te duci în pădure, intri în marginea pădurii şi găseşti trei ciuperci şi apoi te întorci acasă spunând că nu prea mai sunt ciuperci în pădure. Omul nu se destăinuie de la prima vedere. Trebuie să stai cu el, să trăieşti cu el, să simtă că faci parte din lumea lui. Altfel degeaba te duci acolo. Oamenii ăştia de care-mi spuneţi se duc la bibliotecă şi caută în cărţi. În ziua de astăzi se scriu prea multe cărţi din alte cărţi. Eu mă feresc de asta, eu încerc să fiu practician.

Maestre, sunt foarte la modă târgurile tradiţionale, produsele de artizanat…

Dar ştii de ce? Pentru că toată lumea umblă doar după bani. Or ţăranii n-au umblat după bani. Meşterul din sat nu practica meşteşugul doar pentru câştig financiar. El era o personalitate în comunitate. Nu stătea la colţul străzii: “Bă Ioane hai la mine că eu fac porţi şi cumpară o poartă de la mine”. Constantin Noica îi spunea genialitate difuză şi eu am trăit pe pielea mea asta. Adică: sunt mai mulţi în sat care bat doba, da’ nu-i concurenţă. În sat se ştie cine face cele mai frumoase împestriţuri pe furca de tors, pe botele ciobăneşti? Se ştie. Cine cântă mai frumos? Se ştie. Da’ el nu-i meseriaş, nu ia bani pe cântat. El trăieşte din pământ sau din turme. Este o lume a naivităţii şi a inconştienţei. El nu constientizează ceea ce face, chiar dacă o face genial.

Şi noi orăşenii de ce suntem atât de ataşaţi şi de interesaţi de târgurile astea?

Ştii de ce? Vă spun eu. Pentru că pare exotic, din altă lume, este ieftin, dar nu întotdeauna la târg vin (şi) meşterii. Un meşter adevărat de sat nu prea vine la târg. Nuuu. Comunitatea tradiţională era închisă, acum s-a mai deschis e adevărat. Sunt indivizi care se organizează într-un soi de comunitate artificială, care se poate însă desfiinţa oricând. Însă o comunitate tradiţională străveche din Maramureş sau din Bucovina este stabilă, trainică. Ori din astfel de comunităţi nu prea vin la târg. Şi aşa cultura tradiţională s-a transformat într-un produs, într-un bun de consum supus modei.

– Apropoo, în altă ordine de idei, la Stoiceni, de unde sunteţi, vă spune Grigore a lu’ Ion Opriş. Leşe de unde vine?

Este aici o poveste simpatică şi frumoasă. Când l-o făcut pe tata, bunicul meu Opriş şi cu bunica Varvara n-or fo’ căsătoriţi încă, în mod oficial. Era perioada ‘ceea în care ei nu se duceau la Consiliu. Nu or avut act de la Consiliu. Şi atunci pe cine să pună numele la tata? L-o pus pe bunica Varvara Leşe. Şi atunci tata o fost Leşe şi eu am fost Leşe, cu toate că trebuia să fiu Opriş.

– Da, de ce vă purtaţi peste tot cu pălăria asta mare?

– Este o pălărie care se purta în Bistrita şi în Lăpuş. Dar astăzi nu se mai prea poartă. Că e cu borul mai mare, mai mic, calotă mai înaltă, dom’le: pălăria-i palarie. De ce o port? Pentru că la noi se spune că pălăria defineşte omul. Aşa este. Pălăria arată bărbăţia bărbatului. Cine nu poartă pălărie ori i-o murit cineva ori… În sat, mai demult, nu umbla nimeni fără pălărie. Apăi că era din Ungaria sau din Ucraina, apăi purta pălărie.

– La oraş nu se mai poartă…

Nu se poartă pentru că lucrurile s-au schimbat foarte mult. Dar dacă ne ducem într-o aerogară, la Frankfurt sau la Amsterdam, sunt oameni din alte comunităţi din lume ce-i vezi cu pălării. Ia uitaţi-vă mai atent cum se deosebesc ăştia de alţii. Aici, la Bucuresti, s-au adunat oameni amestecaţi….

– Păi şi n-a strigat nimeni pe aici după dumneavoastră?

– Am trecut prin asta acum 35 de ani. Strigau după mine: aaa, ce-i cu pălăria? Băăă, pălăria! Şi de atunci, eu tot trebuie să mă explic de fiecare dată de ce port pălărie. Păi port pălărie pentru că un om normal poartă pălărie. Mă! zic: tu eşti anormal că nu porţi pălărie, eu îs normal. Însă acum oamenii s-au obişnuit aşa cu mine şi nu se mai miră atât de mult, ca mai demult…

Dar de ce pe cartea de vizită, sub Grigore Leşe scrie “doctor în muzică” şi nu scrie artist?

– Şi aici este o problemă. Ştiţi de ce n-am scris? Vă spun eu. Pentru că se confundă cuvântul artist. Toată lumea zice că arta e ceea ce simte fiecare. Un artist din Africa, popular la el acasă, dacă vine în Europa nu-l ştie nimeni. Este valabil şi invers. Şi cuvântul artă şi cuvântul artist sunt chestiuni relative. Şi încă ceva: la noi, în ultima vreme, cuvântul artist s-a compromis. Oricine performează poate fi “artist”. Artist liric aud, artist popular aud. Popular! Adică accesibil gustului comun. Ori eu m-am separat de mult de tagma asta. Până acum am avut trei perioade: când am fost mai mic şi nu se ocupa nimeni de mine, o perioadă în care eu m-am ocupat de alţii şi, acum, a venit vremea să mă ocup şi de mine. La vârsta asta trebuie să-mi adun gândurile. Unii imi spun rapsod pentru că mă văd că apar singur pe scenă cu pălăria mea şi cânt. Iar alţii care vin şi cântă cu zeci de instrumente, ăia sunt “artişti”. Eu nu sunt nici din tabăra aceea, nici din cealaltă. Atunci m-am întrebat: cum să-mi aleg eu drumul? Mi-a fost greu. Eu am făcut muzică, am studiat pian, armonie, am cântat în orchestră simfonică, am mers la Conservator. Peste lumea mea, din comunitatea ţărănească, s-a suprapus lumea culturii academice. Sunt copii la noi care de când se nasc sunt pentru ceva. Când m-o făcut pe mine, tata i-o spus mamei: “da-r-ar Dumnezeu să horească copchilu’ aşe cum horeşti tu”. Tot îmi spunea că am avut probleme cu buricul, că nu ştiau cum să mi-l lege. Am descoperit că şi în Africa, copiii care se nasc cu cordonul ombilical în jurul gâtului sunt consideraţi a fi născuţi pentru a deveni vrăjitori, descântători. Au forţa asta de când se nasc. Ei, cam aşa o fost şi la mine.

Şi dumneavoastră ce boli vindecaţi?

– Îţi spun eu dragul meu, ce boli vindec. Încerc să învăţ lumea ce înseamnă a hori. Asta înseamnă doctor în muzică. Eu am făcut un doctorat despre hore.

– Şi ce boală anume vindecă horile?

Ştii ce vindecă? Necazul, supărarea şi amarul. Spun versurile: “horile-s de ‘stâmpărare, la omul cu supărare”. Horea se cântă pentru astâmpărare. Ca să mă vindec sufleteşte nu trebuie să am în jur veselie. Trebuie să cânt pentru mine. Eu când horesc nu horesc pentru spectatori, ci horesc pentru mine.Cine se regăseşte în asta foarte bine, dar nu întotdeauna se nimereşte şi unii aşteaptă de la mine să-i vindec trupeşte. Dar eu nu pot să-i vindec trupeşte. Şi atunci caută alte linii melodice şi alte cântece. Există muzică pentru suflet şi muzică pentru trup. În lumea asta bulversată se caută muzică pentru exaltare trupească. Ori eu nu sunt din povestea asta. Eu sunt din povestea muzicii pentru suflet, care are o tonalitate nocturnă, este tristă. Cealaltă este o muzică veselă, solară. În ultima vreme toată lumea tinde să se veselească şi nu înţelege de ce eu cânt numai muzică lirică. Dar asta este muzica noastră. Aşa este aici. Muzica de Bach îţi creează o stare, muzica de Mozart alta. Muzica din vatra satului alină.

– Şi când horiţi, cântaţi cu burta plină sau ea goală?

– Ştii când se horeşte cel mai bine? Când eşti flâmând. Pe gol. Pe nemâncate vocea sună altfel şi asta nu este explicabil, dar o simţi. De multe ori nu-mi găsesc locul unde să cânt. După 35 de ani mă mai întreb: oare-s bine să fiu văzut când horesc? Oare nu-i mai bine să nu mă vadă lumea? Oare-i mai bine doar să mă audă? Locul trebuie sa fie prielnic, să aibă o energie pozitivă. Nu poţi cânta oriunde. Degeaba m-aş pune să cânt aici. Şi mai este ceva: omul câteodată cântă înlăuntrul lui. Nu se aude. În Maramureş există o denumire la hore. Îi zice “adâncată”. Se cântă dinlăuntrul, din adâncul sufletului.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*