Păcatul sinuciderii

În cei peste 35 de ani de preoție am avut trei cazuri de sinucideri în parohia mea. Toți trei au sfârșit prin spânzurare. Am vorbit de fiecare dată și de câte ori am avut prilejul de grozăvia acestui păcat al sinuciderii. Constatăm, însă, că în ultimele decenii sunt tot mai multe astfel de cazuri în țară. Tineri dar și vârstnici consideră că singura soluție pentru a-și rezolva problemele este sinuciderea. O eroare mai mare decât aceasta nici că se poate!

Așadar, vom continua, cât ne vor ține puterile, să încercăm să convingem pe oricine vrea să ne asculte, că viața este cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu și că avem datoria sfântă să luptăm până la ultima picătură de vlagă pentru păstrarea acestui odor în ființa noastră. Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide, deoarece ele nu sunt conştiente de misiunea faţă de trupul în care trăiesc şi de rostul lor în această lume şi în viata viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat față de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă (Jud., IX, 54 – 57; I Reg., XXXI, 4- 6; Mat., XXVII, 5 şi Fapt., I, 18), precum a lui Abimeleac, Saul sau Iuda. Sinucigașul păcătuiește contra trupului său, care este biserica Duhului Sfânt (I Cor., VI,19; Rom., XIV, 8-12) şi, deci, nu mai are iertare nici în lumea aceasta şi nici în cea viitoare. De aceea, sinucigaşului nu i se mai putea face nici un fel de slujbă şi nici nu se îngropa în cimitir cu cei credincioşi.

Problema înmormântării sinucigaşilor s-a mai luat în discuţie de-a lungul timpului. În această privinţă, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat. Dacă în privinţa incinerării, Biserica nu are un canon expres, care să interzică acest lucru, faptul se datorează apariţiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici în viaţa Bisericii mult mai târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. După cum se ştie, incinerarea a început să pătrundă în Biserica creştină abia din secolul al XVIII-lea, adică după Revoluţia franceză din 1789. În schimb, pentru sinucigaşi există un canon, din seria celor ale Sfinţilor Părinţi, care interzice oficierea slujbei înmormântării şi a oricărui fel de slujbă de pomenire pentru aceştia. Este vorba de canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi. Canonul este de altfel un răspuns la o întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte.  Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se facă slujba înmormântării şi cele de pomenire pentru sinucigaşi.  În Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: ,,Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri(Glava 40).” Tot în această pravilă se spune:    ,,Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura, unul ca acela să nu se îngroape ca creştin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruţe, fiindcă nişte bunătăţi ca acelea şi fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte şi să-l îngroape şi pomeniri să-i facă ca şi la tot creştinul”(Glava 143).

Pe baza acestor dispoziţii canonice şi legale s-a încetăţenit practica bisericească, conform căreia sinucigaşilor să nu li se săvârşească slujba înmormântării ca şi cele ale soroacelor de pomenire. În cazul în care cineva s-a sinucis, preotul merge doar la groapă, care de obicei se sapă într-o margine a cimitirului, nu la rând cu ceilalţi parohieni şi aici săvârşeşte doar un trisaghion (cântă „Sfinte Dumnezeule” de 3 ori). Această practică se aplică în toată Biserica noastră şi asupra ei Sfântul Sinod nu a mai luat vreo hotărâre, având la bază o dispoziţie canonică, dar din păcate ea nu este menţionată în Panihidă sau Molitfelnice ori Agheasmatare (Panihida, Molitfelnicul şi Agheasmatarul sunt cărţile care cuprind slujba înmormântării)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*