Euristică eminesciană

Ceea ce este hotărâtor pentru intrarea unui poet în memoria universală, este crearea unor concepte şi a unor viziuni care apar pentru întâia oară în gândirea poetică. În cele ce urmează, prezentăm un rezumat al deschiderilor originale – gnoseologice şi onto-axiologice – efectuate de Eminescu în lirica sa, deschideri pe care le-am dezvoltat în scrieri anterioare, (reunite în volumele Luceafărul – Treptele spiritului hyperionic (2010) şi Eminescu sau dincolo de absolut (2011).

            Geniul

             Una dintre cele mai importante priorităţi eminesciene este definirea geniului. Ea se găseşte în parte în Luceafărul, unde natura geniului este văzută  ca o entitate  aparţinând sferei existenţiale a Demiurgului. Rolul încredinţat  aici eonului de sus, geniului, este ca,  unindu-se cu o făptură pământească, iubirea să restabilească pe Unul primordial dinainte ca acesta să se manifeste, deoarece lumea creată a fost o neizbutire,  o lume pieritoare. Dar această tentativă reparatorie cu ajutorul iubirii nu reuşeşte. Pe de o parte, pentru că pământeana îi cere luceafărului să coboare la starea de muritor, iar pe de altă parte, Demiurgul refuză lui Hyperion dezlegarea de nemurire de teama prăbuşirii întregii lumi a increatului, aşa cum stă scris într-o variantă a Luceafărului: „Tu adevăr eşti datorind/ Lumină din lumină/ Şi adevărul nimicind/ M-aş nimici pe mine”. Prin urmare, adevărul” este Dintâiul, Unul. Ieşirea din pregeneză, este neadevăr, este efemeritate.

Eminescu nu a fost însă mulţumit de această viziune despre geniu şi, precum ştim, intenţiona „să modifice legenda Luceafărului şi să înalţe cu mult sfârşitul”.

Ca atare, relevarea adevăratei identităţi a geniului este făcută în postuma denumită de G. Călinescu Povestea magului călător în stele, de D. Murăraşu Feciorul de împărat fără stea. Dar denumirea mai adecvată ar fi Lume şi Geniu, pentru că tema acestui poem este neta delimitare dintre cele două sfere existenţiale.

Aici geniul nu mai este privit drept o entitate astrală, diametral opusă unei făpturi pământeşti, adică nu mai aparţine lumii noastre, sferei ontologice a  lui Dumnezeu, ci  este un străin într-un spaţiu ontologic străin. Geniul  este „o lume în lume”, el nu se află în planul Creaţiei şi, din acest motiv, Dumnezeu nu îl recunoaşte, „se împiedică de cifrul său”. Geniul este gândire pură şi, după ce se va elibera din „corpul cel urât”, el va crea o lume a sa paralelă celei a lui Dumnezeu. De notat că iubirea intervine şi în poemul la care ne referim, spre sfârşit, unde făptura iubită apare însă drept o  creaţie a cântului poetului, şi nu se întrupează aici, ci într-o lume de dincolo de a omului.

Ţinem să subliniem faptul că în acest vast  poem, unde sunt puse faţă în faţă geniul şi lumea umană, componentele antitezei nu sunt doar simple alegorii, ca în Luceafărul, ci sunt realităţi – ireductibile una la cealaltă.

Prin urmare, în Eminescu şi-au dat întâlnire două personalităţi: eul intramundan şi sinele transmundan, adică geniul redat sie-însuşi, „Simţindu-mă deasupra omenimii, neatingând, neatins, solitar”(poezia Sunetul păcii). Este cea mai radicală concepţie asupra geniului, completând definirea formulată de Arthur Schopenhauer în cartea Die Welt als Wille und Vorstellung – „Lumea ca voinţă şi reprezentare” : unicitate, solitudine, inteligenţă pură, gândire sub perspectivă universală şi sub specie aeternitatis.

Arheul

            În scrierea în proză, Archaeus, Eminescu formulează un concept personal privind  individualitatea spirituală umană, şi anume, arheul. Arheul constituie esenţa, ADN-ul onto-axiologic al omului. Este  principiul etern din fiecare existenţial, afirmă Constantin Noica, „entitatea eterică din corpul spiritual dotată cu cea mai înaltă clar viziune”,  scrie Rudolf Steiner, o „minte cosmică deschisă spre înţelegerea ortosensurilor primordiale ale lumii”, consideră Mihai Drăgănescu.

În raport cu „micul eu” empiric,  de serviciu în experimentarea cotidianului din lumea străină unde a fost „aruncat”, geniul eminescian îşi recunoaşte drept arheu luceafărul – „Ca un luceafăr am trecut prin lume”, o entitate ce pare intermediară între planul mundan şi tărâmul străin,  transmundan, al geniului.

Iubirea

             Iubirea în sens de confundare cosmică apare în diverse mituri, mai ales în gândirea hindusă. Eminescu suie însă gradual la extrema posibilă a sensului contopirii. Are loc mai întâi contopirea cu natura („Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri, rânduri”), apoi diada infuzează suflet naturii („Voinţa ei ş‘a ta de se’mpreună,/ Atunci e suflet în întreaga fire”),urmează sacralizarea iubirii („Amorul meu este atât de sfânt/ Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ”), suişul continuă spre  confundarea cu divinitatea („Două inimi când se-mbină,/ Când confund pe tu cu eu/ E lumină din lumină,/ Dumnezeu din Dumnezeu”), iar în final, se transcende  în preludiul genezei, substituind pe creator : „Îngere! Suntem în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creaţie… acel spirit divin eram noi…Misterul divin suntem noi – noi în momentul acesta vom purta toată lumea în inimi… O jertfă infinită marelui spirit”. (ms. 2276 II).

Ca atare, pentru Eminescu confundarea în iubire însemna reinstituirea Ajunului, identificarea cu Unul premergător creaţiei, pentru a se transcende impasul făuririi unei lumi pradă suferinţei şi pieirii. În felul acesta, are loc o extremă radicalizare a viziunii iubirii,  inedită în lirica universală.

            Armonia

             Cum aminteam în volumul Spaţiul poetic eminescian, (1982), armonia liricii lui Eminescu este foarte complexă şi de mare rafinament. Ea se desfăşoară în următoarele planuri care se intrică şi se armonizează între ele. Pe de o parte,  prozodia savantă şi subtilă („Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Pătruns de-adânca sete a formelor perfecte”), unită indistinct cu desăvârşita logică internă a ideaţiei, armonizată de la vers la vers, de la strofă la strofă. O altă componentă decisivă este constituită de melosul unic, inimitabil al versurilor, prin subtila fructificare a potenţialul  de cântare a graiului românesc.

Pe de altă parte, în universul eminescian are loc  armonizarea şi dincolo de interioritatea poemului, şi anume cu exterioritatea,  cu natura, printr-o fenomenologie deosebit de ingenioasă: convertirea lăuntrică a lumii din afară, transformarea firii externe concrete în substanţă sufletească pură.  Acest lucru se înfăptuieşte  cu ajutorul unor mişcări fie ale elementelor naturii, fie mişcări muzicale, fie ale luminii. De exemplu, în poezia Peste vârfuri, intervin mişcări ale firii – „Peste vârfuri trece lună/ Codru-şi bate frunza lin” continuate de sunetul cornului ; un exemplu de intervenţie a unor mişcări luminoase este poezia Şi dacă – „Şi dacă norii deşi se duc/ De iese-n luciu luna,/ E ca aminte să-mi aduc/ De tine-ntotdeauna”.

            Într-un cuvânt, conjugarea acestor complexe procesualităţi armonizatoare  asigură liricii eminesciene acea fascinaţie particulară, acel farmec continuu.

Muntele – matrice stilistică

             Contrar ideii conform căreia matricea formatoare a culturii noastre ar fi spaţiul ondulat deal-vale, prin urmare un spaţiu şovăitor (Lucian Blaga, Spaţiul mioritic), Eminescu postulează că sânul genezic modelator al spiritualităţii româneşti este muntele, aflat prin destin în miezul ţării, şi către care suie vertical balada Mioriţei : „Este muntele tată al râurilor şi al poporului nostru. Aceasta este cumpăna lui, cântarul cu care îşi cântăreşte patimile şi faptele”…  „Căci nu-s culori destule în lume să-nvesmânte/ A munţilor Carpatici sublime idealuri”.

Aşa cum se spune într-o doină,  „acasă în suflet” românul înţelege în munţii lui,: „Sus în vârful muntelui/ Unde-i drag sufletului”.

Prin urmare, autorul Luceafărului ţine să reliefeze faptul fundamental că nu ezitarea, resemnarea, ci înălţarea, constituie gena noastră spirituală, albia creativităţii româneşti. Ea este constanta axiologică a marilor noştri creatori. Astfel, istoria trecerii omului prin lume, întruchipată în piatră de Constantin Brâncuşi la Tg. Jiu, se încheie în spirit mioritic – prin Coloana Infinitului.

Tragicul

În afară de tragicul durerii, al răului şi al morţii, Eminescu adaugă două idei originale privind tragismul vieţii omeneşti. Pe de o parte, în două poezii postume, Mureşanu şi O, stingă-se a vieţii… după ce se întreabă dacă viaţa noastră, „oricât de neagră ar fi ea,  are vreo solie, vreun scop al mântuirii”, autorul Luceafărului, îşi pune o altă întrebare profund tulburătoare: „Nu-njunghiem fiinţa pe-altarul omenirii?”. Ce vrea să spună aici Eminescu? Dacă Martin Heidegger credea că omul este trimis de marea, necunoscuta Fiinţă să perfecteze viaţa – să fie „păstorul Fiinţei”, autorul Luceafărului ridică ipoteza potrivit căreia Fiinţa este sacrificată de către modelul ontologic uman, care pare a fi unicul – idee pe care nu o regăsim în sisteme de gândire anterioare.

O a doua perspectivă a tragicului ontologic deschisă de Eminescu se află în postuma Bolnav în al meu suflet. Aici apare ideea  condamnării poetului la a reveni ciclic pe toată istoria eternităţii în aceeaşi formulă de viaţă şi în acelaşi moment spaţio-temporal. Dacă pentru Friedrich Nietzsche eterna întoarcere era dorită, benefică, sortită celor care cred în viaţă, Eminescu împinge tragicul până la spaima unei  fenomenologii sisifice fără ieşire.

Sacralizarea

 Alături de Friedrich Hölderlin, dar mai mult încă decât acesta, Eminescu aplică atributul „sfânt” aproape exhaustiv elementelor naturii şi vieţii :  pământul, luna, marea,  izvoarele,  stelele, raza zilei, tainele lumii, scrierile poeţilor evocaţi în Epigonii, geniile,  cântul, teiul, iubirea, mormântul mamei, ora morţii etc. Sacralizând lumea,  geniul eminescian – străinul – îşi plătea la modul sublim faptul că a fost oaspete al lumii umane. Iată două afirmaţii care reflectă conştiinţa sacralităţii a însuşi poetului : Ion Luca Caragiali scria – „Eminescu avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană”. La rândul său,  Octavian Goga : „Dacă ar fi trăit în vremi zbuciumate de paroxism religios, Eminescu ar fi fost beatificat”.

Libertatea metafizică, depăşire a absolutului

             Cele două preocupări fundamentale de întotdeauna ale omului sunt autocunoaşterea şi eliberarea din sistemul limitelor. Este vorba de libertatea metafizică. În gândirea universală, extreme ale eliberării  sunt Nirvana şi Dao, adică, precum se afirmă în străvechea scriere indiană Samkyha-Karika, dincolo de „Existenţa care există”  şi  dincolo de „Existenţa care nu există”. Dar Eminescu  adaugă încă o deschidere, şi anume, dincolo de orice alcătuire care ar institui o  lume, în nelume, idee care apare în Archaeus. Fizica actuală cuantică admite existenţa unei antilumi, opusă protolumii noastre „clasice”, viziunea lui Eminescu fiind astfel o anticipaţie ştiinţifică. Ca atare, pentru autorul Odei, eliberarea metafizică are loc prin extrema depăşire cu putinţă, în anterioritatea absolută, abia întrezărită de mintea umană  :

            Ah! Cum nu suntem pe când
            Nici fiinţă nu era nici nefiinţă,
            Nimic  cuprinzător, nimic cuprins.
            Nu era moarte, nemurire nu
            Şi fără suflet răsufla în sine
            Un ce unic ce poate nici n-a fost. (s.n.).

            Deci dincolo de orice determinare, de orice datum, dincolo de posibil şi imposibil, în transposibil. „Intelectul eroic” al poetului se aruncă în Marele Deschis printr-o cursă a eliberării care nu sfârşeşte niciodată, nici chiar în absolut, pentru că, scrie autorul Eminescu, fiind oprire, limitare, „absolutul este frate cu  moartea”. Pentru că nu încremenirea însemnează libertate, ci mişcarea eternă, depăşirea continuă, zborul neîncetat al minţii.  Uluitoare idee, când ştim că ţelul suprem al minţii umane este absolutul. Este cea mai radicală deschidere, cea mai înaltă viziune a libertăţii metafizice.

Care a fost drumul suitor urmat Eminescu în această depăşire în mers continuu ?

Mai întâi prin cânt, prin melodicitatea versului său, mişcarea muzicală fiind continuă depăşire a morţii datorită fenomenologiei  sale în cele trei momente ce se condiţionează cauzal între ele: sunet, stingerea sunetului, renaşterea noului sunet din energia sunetului care tocmai s-a stins. O altă treaptă a depăşirii constă în transmutarea finitudinii materiale exterioare în spaţii de suflet, care este unduire muzicală pură. Or, mişcarea muzicală este infinită, indefinită şi incaptabilă. În continuare, are loc instituirea de prezenturi eterne poetice care însemnează salvarea momentelor sacre de perisabilitate. Un alt moment eminescian al eliberării spirituale este ridicarea la sublim a existenţei, a lumii, a lucrurilor, sublimul fiind depăşire în mers făcută de intelectul uman, aşa cum a recunoscut Kant.

Finalmente,  spiritul hyperionic  constituie elanul,  tensiunea infinită a  depăşirii nelimitate, zborul lui Hyperion către Demiurg fiind un preludiu al unei asemenea eliberări în suiş fără răgaz, dincolo de spaţii şi timpi, dincolo de începuturi.

Instinctul metafizic. Esenţa frumuseţii.

             Mai adăugăm două concepte originale de sorginte eminesciană: instinctul metafizic şi o definiţie personală a frumuseţii. Spre deosebire de predispoziţia metafizică, de care dispune orice om, instinctul metafizic din viziunea poetului este un act intuitiv, o deschidere insolită a minţii, o „fulguraţie intelectuală”, concept de asemenea eminescian, prin care cei aleşi au revelaţia privilegiată a unor adevăruri ultime, dincolo de văzul comun, aşa cum au fost cele discutate mai sus. Cât priveşte esenţa frumuseţii, Eminescu are o viziune cu totul aparte: el se întreabă cum de nu s-a gândit nimeni că nu proporţia de forme, „secţiunea de aur” din arta statuară a vechilor greci, prin urmare, nu imobilitatea, ci „proporţia de mişcări”, armonia în desfăşurare constituie adevărata frumuseţe, aşa cum, adaugă poetul, are loc în ritualul dragostei – şi de sigur,  în arta dansului. Prin urmare, armonia este concepută de Eminescu drept o stare muzicală, care, repetăm,  este o continuă depăşire – alternativ a clipei şi a morţii clipei.

Trebuie amintit de asemenea că Eminescu a formulat profeţii despre modernitate, similare celor ale lui  Friedrich Nietzsche şi Charles Baudelaire. Astfel, despre moartea lui Dumnezeu şi a marilor sisteme filozofice scrie: „E apus de zeitate ş’asfinţire de idei… Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serii/ Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării”. Şi mai ales ideea din Memento mori – a universalei prăbuşiri în abis : „ Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade ?  Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult… de mult”.

Am reunit aceste diverse revelaţii originare eminesciene sub termenul de spirit hyperionic, definind altitudinea cugetării eminesciene purtată in  extasis mentis. Cunoscutul filozof Ion Petrovici afirma: „Zborul filozofiei lui Eminescu capătă îndeobşte forma supremă a viziunii metafizice. Problema existenţei, a structurii ei fundamentale, a originii sale şi a sensului ei definitiv, iată ce ne prezintă acest geniu, în rânduri repetate,  sub magia unei exprimări uimitoare, osebit de muzica ei măiastră”.

Amintitu-ne că Orfeu este zeu al ancestralităţii noastre, trebuie de spus că, prin magica sa armonie şi prin ideaţia cu aripi suind din abisal până în  indefinitul dincolo, lirica lui Eminescu este prin excelenţă orfică, adică incantatorie şi iniţiatică.

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*