Românii au talent (!) mai ales la poezie: azi, debutul publicistic al Dianei-Andreea Todan

Aflată la majorat, dacă mai contează această treaptă identitară formală într-o lume din ce în ce mai prematură, elevă în ultimul an al Colegiului Naţional ”Andrei Mureşanu” din Dej, secţia engleză-bilingv, Diana-Andreea afirmă despre sine, poetic de prozaic(!): ”M-aș descrie ca fiind ”fiica toamnei”….”Este anotimpul în care mă regăsesc: toamna, cu ploile, inspirând și respirând melancolia care mă face fericită, înconjurată de frumosul pe care nu trebuie să îl mai caut, căci lângă mine…Port în mine două lumi: una vizibilă și accesibilă, și o alta invizibilă, impenetrabilă, pe care o văd și o simt doar eu: un univers intim care îmi dă forța să scriu, singura cale prin care pot lupta cu această lume himerică.  După ce o developez și o împărtășesc hârtiei se retrage în linişte. Uneori mă revolt, simt că a fost un sacrilegiu expunerea ei la lumină şi că trebuia să rămână doar o lume în lumea ascunsă din mine…”

De fapt, Diana-Andreea, postulez eu, simte că este aproape fluture, metamorfozată deja în nimfă, în crisalidă…Simte fascinată cum îi cresc aripi pentru lungul zbor în lumea poeziei…

 Bucăţi de suflet
Printre adâncurile de lumină,
Printre flori, alerg, alerg…
Fug de mine, de voi,
De gândurile care mă răpesc,
De nebunia care mă ţine captivă jucându-se cu zâmbetul meu
Şi-i minte pe toţi, arătându-mă pe mine
Ca fiind eu.
Din nebunie, știu, trebuie să gust puţin câte putin,
Din opiumul farmecului ei, temându-mă mereu
Să nu mă ucidă.
O urăsc, mă urăsc,
Evadez din al ei conţinut,
Încerc să îl vad pe al meu,
Să lupt cu legiunile de contraste,
Să mă înving,
Să rămân singură.
Dar singurătatea doare de dor,
Mi-e frică de mine, de vise, de linişte, de neliniști,
De ceea ce sunt sau voi fi.
Dar acum tăcere:
M-am pustiit…
 
Un ultim drum
Bat clopotele.
Un lup îşi sfâşie prada privind-o în ochi,
Strivind-o,
Lăsând-o fără suflare.
Clopotele cad spărgându-se în vid,
Asurzind pustietatea,
Acoperindu-mă de rugină.
Stau singură în ploaie; privelişte dezolantă…
Un cântec la pian
Învăluie noaptea
Hipnotizând tăcerea.
Întunericul continuă să domnească.
De acum ploaia poate cădea peste o nouă moarte,
Peste o ultimă suflare care şi-a făcut loc în lumea răpusă.
Mirosul morţii peste tot…
Eram acolo.
Acum plec, păstrându-l cu mine.

 

Ruini
Zidul rece îşi simte nefiinţa printre cărămizile uscate,
Îşi desenează singurătatea prin ochii mei,
Îşi cântă melancolia căutându-şi începutul.
Se priveşte în oglindă, îşi vede rănile,
Apoi se ascunde.
Oglinda minte, îi atacă singurătatea,
Îi fură si ultima fărâmă de iubire,
Lăsându-l gol.
Zidul se prăbuşeşte,
Ruinele lasă loc dimineţii.
Totul e pustiu şi rece.
Acum stau lângă oglindă.
Mă aştept pe mine.

 

Renaştere

 

Clape suave
Vibrează agonia stelelor mute
Înlănţuind fantasme ce se scurg în mine.
Întunericul mângâie pădurea,
Îşi împarte razele de mult rătăcite
Colorând suflarea unei terori diurne ce se stinge.
Calc pe urme pierdute
Privind moartea frunzelor calde
Pe pământul umed ce se pierde în tăcere.
Mă înec cu strigătul pădurii,
Mă predau ostatică în necurpinsul ei,
Îmi damnez nemurirea şi i-o dăruiesc.
O ploaie de lumină deodată mă orbeşte,
Pădurea arde, viaţa curge ca lava, doar liniştea se mai aude…
Deschid ochii, îi inspir lumina şi cad lângă mine.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*