Baba

„Greu se desparte sufletul de trup!” – rostea cu voce gravă, în timpul slujbei de înmormântare, popa Broni – preot la Biserica din sus. Şi, Doamne, câtă dreptate a avut în privinţa mamei, Florica, nora lui Mitru Leu din comuna Mârşani, judeţul Dolj!  Vecinii de pe mahala îi spuneau Tuşa. Multă lume din sat îi spunea Baba.

“Sunt cea mai bătrână din tot capu-ăsta de sat!” – se mândrea Baba, ştiind că încă se mai află pe primul loc măcar într-o privinţă.

Treisprezece zile şi douăsprezece nopţi sufletul ei s-a căznit să-şi părăsească trupul de lut, în care stătuse îmbrăcat timp de nouăzeci de ani. Mulţi? Puţini? Buni? Răi? Doar Dumnezeu ştie! Baba zicea că după cum i-a fost ei “scrisa”. De câte ori n-a păcălit moartea în toţi aceşti ani!

De câte ori n-am plecat din Bucureşti, fără fiştigoi, când primeam telefon că Baba trage să moară! Îmi puneam în sacoşă, cu strângere de inimă, şi hainele de doliu. Când ajungeam în bătătură, de multe ori mă întâmpina chiar Baba. Se bucura că am mai venit pe acasă şi totodată se minuna de felul în care mă duc mereu pe neanunţate. Îşi întindea braţele-i subţiri, os şi piele, de parcă erau rădăcinile unui  pom peste care a vremuit vremea. Braţele ei mi se păreau de fiecare dată mai lungi. Mă repezeam şi o luam în braţe, plângând şi totodată râzând, lăsând-o repede jos, fiindcă începea să se vaite: “Au! Au! Auleleee!… Am murit, Doamne, de tot, de tot, de tot!…” Îi trecea numaidecât când o lăsam liberă.

Aşa era Baba! Păcălea moartea! Mai ales în ultima vreme.

Se ducea vestea prin sat:

_ Moare Baba, bă!

_ Iar? Parcă a mai murit de câteva ori!… O dată mai deunăzi…, o dată mai alatăieri!…

_ A murit, dar a-nviat! Acuma iar o premeniră şi-i ţin lumânările!

În zilele următoare sau chiar în aceeaşi zi, când Baba îşi revenea şi ieşea prin bătătură sau pe drum, cei ce o vedeau o întrebau tresărind:

_ Io, bă, Baba!!!… Înviaşi Babă, că parcă murisei?

_ Păi, nu vezi că-nviai? Iar o păcălii!… Fir-ar ea a moartii de moarte! N-o fi ea mai tare ca mine? Ea nu ştie că mai e de săpat, mai e de jumulit iarba din obor, mai sunt de cules bolbotinele?… N-o fi moartea mai tare ca mine? Nu mă las eu cu una, cu două!… Ce, e timp de moarte?…

Aşa era Baba!… Ca o vrăbiuţă care tot timpul doreşte să zboare! Până într-o zi, când n-a mai putut s-o păcălească pe moarte. Când chiar i-a sosit ceasul.

Treisprezece zile şi douăsprezece nopţi a zăcut fără cunoştinţă în patul din odaia de la drum. Trăgea să moară! În prima zi de zăcere, când nimeni nu se mai aştepta, Baba s-a ridicat în capul oaselor şi privind în faţă, către peretele dinspre odăiţă, a strigat:

_ Mamăăă, viu!

N-a văzut, n-a auzit pe cei care erau în odaie, veniţi s-o păzească să nu moară fără lumânare. Pesemne i se arătase mamă-sa, Oana lu’ Truică din Daneţi, moartă cu o jumătate de secol în urmă. Pesemne venise s-o ia, ca s-o ducă până la urmă la danecenii cărora le-a dus dorul toată viaţa, fiindcă mamă-sa, Oana, o urgisise dând-o fără voie, după un băiat din alt sat. Danecenii ei, dintre care majoritatea se aflau plecaţi pe lumea cealaltă.

Baba s-a lăsat apoi cu capul pe pernă reluându-şi poziţia de mai înainte: cu faţa în sus, cu gura căscată cât se putea de larg, respirând tare de se auzea din balcon. Parcă ar fi urcat un deal în pas alergător! Pe la colţurile ochilor închişi i se prelingeau firicele de lacrimi.

În cea de a treisprezecea zi, sufletul Babei a aflat drumul spre ieşire. L-a parcurs încet, lăsând în urmă bucăţi de lut neânsufleţit. În ultima clipă a deschis ochii. Erau plini de lacrimi. A privit pentru ultima oară lumea în care trăise nouăzeci de ani. Poate că a văzut şi pe cele patru fete ale ei, triste şi tăcute, într-un moment în care cuvintele nu mai există. Lumânarea care-i era aprinsă în mână îi lumina sufletului calea spre hotarul ce-l avea de trecut în Lumea Celor  Drepţi. Alte lumânări aprinse, ţinute în mâini de cei aflaţi în odaie, îi aduceau un plus de lumină, la o plecare creştinească, într-o lume necunoscută.

Trupul fără suflet al Babei, se odihnea în patul din odaia de la drum. Parcă era al unui pui de vrabie care a căzut din cuib şi s-a izbit de pământ!

La scurt timp, dinspre Biserica din sus s-au auzit clopotele bătând a mort. Anunţ în Cer că un suflet a plecat într-acolo.

Apoi, doi gornişti au început să cânte la poartă melodii triste, dând de veste satului că cineva a părăsit această lume.

“A murit Baba, Florica, nora lui Mitru Leu din Mârşani! A murit de-adevăratelea!”.

Când i-a făcut slujba de înmormântare, preotul nu zicea: “Florica a murit, ci Florica, mutată de la noi» O expresie blândă, ca o mângâiere într-un moment dureros.

“Mutarea de la noi” a Babei s-a petrecut în luna lui Cuptor, de Ziua Americii. Pe 4 iulie 2007. Ani de zile, Baba a aşteptat să vină americanii, iar după ce au venit, le-a mulţumit murind tocmai de ziua lor. Pe o căldură de credeai că ia foc pământul! Temperatura a depăşit toate recordurile. Se îndoiau  lumânările, de nu le puteai înfige pe colaci! Se topea ceara, văzând cu ochii!

*

*                 *

Preotul a sugerat să ne abatem puţin de la obicei şi să scurtăm traseul când va trebui să plecăm cu mortul la cimitir. Ca să fie evitată, pe cât posibil, expunerea la soare a oamenilor, mai ales că ritualul avea loc chiar în puterea zilei.

«Oare, o veni lumea la mort? întrebam. S-o îndura să iasă din casă pe arşiţa asta? Să-şi pună viaţa în pericol, mai ales pentru o femeie bătrână?”

«Cum să nu vină? Ce dacă e bătrână? Şi ea a fost la o groază de lume din sat la înmormântări! Ba a dat şi o mână de ajutor, cui a avut nevoie. Cine mai ţine cont de vreme, când e vorba de mort? »

Ne-am împărţit sarcinile, ca să putem respecta obiceiurile satului.

Sarcina mea era “să păzesc mortul”. Adică să n-o las nici o clipă singură pe Baba, ca nu cumva Sarsailă să vină şi să-i fure sufletul. În acelaşi timp trebuia să am grijă de oala de tămâiat, ca jarul din ea să nu se stingă. Oala era de pământ, ca să se spargă când mortul va fi scos afară din casă. Totodată trebuia să întâmpin lumea care începuse să vină de parcă se spărsese satul!

Lumea luminată!, ar fi spus Baba. Mi se rupea inima când vedeam atâţia oameni trişti, tăcuţi şi răbdători, aşteptând să le vină rândul să-şi tămâie lumânările şi florile şi s-o “strige” pe Baba pentru ultima oară. Aveau prosoape înnodate la mâini. Trecuseră mai întâi prin balcon, unde fuseseră întâmpinaţi de persoana care răspundea de împărţitul prosoapelor. Copiii primiseră batiste.

Ce arşiţă, Doamne! Cum se îndoiau lumânările! Doar lpite în mănunchi mai puteau fi aprinse, dar şi în acest caz ţineau numai câteva clipe. Măcar cât să fie puse pe mâinile moartei şi să fie tămâiate de trei ori.

“Babăăă!!!”, izbucnea câte cineva, cu o tristeţe de ţi se topea inima! Unele femei se puneau pe jelit, improvizând versuri pe loc, după cum e obiceiul. Multă, multă tristeţe!…

Fumul de tămâie din odaie îl tăiai cu cuţitul. De atâta folosinţă se încinsese şi mănuşa oalei de tămâiat. Am înfăşurat-o repede cu un prosop, ca să ne putem continua treburile.

Câtă lume venise să-şi ia adio de la Baba! Şi câte flori, Dumnezeule-Doamne!… Braţe de flori de toate felurile! Am înconjurat-o pe Baba cu flori. Nu mai aveau loc!…  Era o mângâiere pentru mine. “Floricuţa între flori!”. Îi mulţumeam Lui Dumnezeu, fiindcă ştiam că în tinereţe îi fuseseră dragi florile.

Odaia de pe beci a fost transformată în depozit. Doi oameni abia făceau faţă la primirea şi depozitarea produselor aduse de lume. Fiindcă în Mârşani nu se vine la mort cu mâna goală. Există un obicei moştenit cine ştie de când, ca  odată cu lumânările şi florile, omul să vină cu o pâine, cu o sticlă cu vin sau cu ţuică şi cu diverse produse, de obicei produse alimentare. Depinde de fiecare ce are şi ce-i trece prin gând. Depinde, în special, de ziua în care se face înmormântarea: zi de dulce sau zi de post. Dacă e zi de post lumea aduce: fasole, praz, ceapă, ardei, roşii, varză, fructe, gem, zacuscă sau cine mai ştie ce gândeşte fiecare. Pentru a-i veni în ajutor omului care are un necaz în familie.

Înmormântarea Babei a avut loc în zi de dulce. Astfel, pe lângă produsele de post şi totodată de sezon, lumea a adus brânză, ouă fierte, chiar şi păsări vii. Venind atât de multă lume, odaia de pe beci gemea de produse de tot felul! Cu toată pregătirea de dinainte a vaselor pentru depozitare, abia se mai putea face faţă! S-au adunat grămezi de pâine, bidoane cu vin şi cu ţuică, vase multe pline cu brânză, cu ouă fierte, cu zarzavaturi şi fructe de sezon.

Bucătarii îşi instalaseră vatra dis-de-dimineaţă într-o parte a bătăturii şi îşi vedeau de meserie. Nu făceau faţă singuri. Mai erau câteva persoane care îi ajutau. Găteau bucate pentru masa de adio a Babei. Aveau de pregătit mâncare, nu glumă, ca să ajungă pentru toată lumea.

Maşina cu care avea să fie dus mortul la groapă, a fost îmbrăcată în covoare de sus până jos. Ar fi fost mulţumită Baba de o aşa împodobire.

Soarele privea din cel mai înalt punct al cerului. Câtă dogoare, Doamne! Însă, cine mai dădea atenţie? Dumnezeu întăreşte omul în asemenea momente!

Am ieşit cu mortul din bătătură, obligatoriu luând-o către apus. Femeile din jurul sicriului jeleau de ţi se făcea părul măciucă! Am dat cotul la răscruciul Muscoaicăi, apoi la dreapta pe uliţa din deal. Gorniştii mergeau înainte cântând cunoscutele melodii de înmormântare, pentru a scoate lumea pe la porţi. Pe drumul cel mai scurt am ieşit iarăşi pe şoseaua principală. Ca să trecem cu Baba măcar pe la poarta fiică-sii. Acolo cortegiul funerar s-a oprit pentru câteva momente. Porţile erau deja larg deschise. Câteva persoane ieşiseră în întâmpinare cu găleţile pline cu apă. Au stropit pământul din preajma carului mortuar şi roţile. Apoi, cu pas întins, am pornit-o iarăşi pe drumul cel mai scurt, către Biserică şi către locul de veci.

De la cimitir am venit cu toţii acasă, unde avea loc pomana de după înmormântare. Bătătura s-a umplut iarăşi de lume. Pe de o parte tristeţe, pe de altă parte împăcare sufletească, fiindcă un trup şi un suflet au fost aşezate creştineşte şi după datină la locul de odihnă pentru vecie.

La aperitive s-au pus pe mese şi din bucatele aduse de lume. Bucătarii au gătit mâncare gustoasă şi din belşug, pentru masa de adio a Babei. Doar Baba lipsea, fie-i numele în veci pomenit!