Ar fi o naivitate să credem că Traian Băsescu a convocat şedinţa de urgenţă de mai deunezi de la Cotroceni din prea multă grijă faţă de popor. El a întrunit acea şedinţă pentru nevoile sale electorale. Pentru că, dacă va veni al doilea val al crizei, guvernul nu va mai avea pur şi simplu de unde să facă rost de bani. Şi nu îl interesează pe Traian Băsescu că partidul de guvernământ nu ar mai avea de unde să plătească salariile bugetarilor şi pensiile, ci faptul că s-ar putea să nu mai aibă bani pentru şperţurile electorale. Situaţie în care nu ar trebui să ne mire dacă pentru întâia oară am asista (dar numai ca măsură la limită) la avansarea unui proiect de lege care să sancţioneze dur mita electorală. Un proiect inserat cât mai aproape de momentul alegerilor, care să sancţioneze exemplar şperţul electoral din pungile cu mălai, făină şi ulei, dar nu şi felul de alocare selectivă a fondurilor „de dezvoltare” de către ministrul Elena Udrea.
Traian Băsescu trebuie să găsească o soluţie pentru a face faţă unui eventual blocaj financiar datorat noului val al crizei. Nu, nu îl interesează evitarea blocajului în asigurarea bunei funcţionări a societăţii, ci evitarea unui posibil refuz al instituţiilor internaţionale de a mai acorda împrumuturi semnificative. Caz în care nu ar mai putea procura banii necesari împlinirii etapelor din traseul electoral de arvunire a voturilor prin acordarea în trepte a drepturile salariale şi a părţilor de pensii confiscate de către guvern.
Or, este probabil ca obţinerea acestor bani să devină tot mai dificilă. Banii externi sunt mult mai scumpi, aflându-ne deja în zona de acţiune a celui de al doilea val al crizei. Val declanşat în urmă cu mai multe săptămâni când, în Grecia, după ce UE a aprobat planul de salvare, companiile, dar şi populaţia, au început să retragă masiv banii din bănci pentru a-i pune „la saltea”. Fenomen care se repetă acum şi în Portugalia şi care poate duce la declanşarea falimentelor de ţară, mai ales dacă din circuitul monetar normal vor ieşi prea mulţi bani, iar aceştia vor fi blocaţi în depozite nonbancare. Acesta este şi motivul pentru care tot mai mulţi economişti „recomandă” celor două ţării să revină la monedele naţionale pentru o perioadă nedeterminată, efectele nefaste ale lipsei de încredere, manifestată prin scoaterea banilor din bănci, putând fi rezolvată doar dacă statele respective s-ar raporta la monedele anterioare şi ar apela ulterior la devalorizări controlate.
Şi în România ne-am putea confrunta cu o situaţie de lipsă totală de încredere a companiilor şi populaţiei în sistem, urmată de transferul masiv al banilor „la saltea”. Adică în afara circuitelor de circulaţie.
Sunt doar câteva din motivele pentru care FMI ar putea decide oricând să reducă din cuantumul tranşelor de bani acordate periodic din „centura de salvare” (centură devenită, nu colac de salvare, ci supapă de funcţionare a statului), limitând resursele astfel încât guvernul să aibă la dispoziţie minimul necesar plăţii pensiilor şi salariilor, fără a mai lăsa loc de „plusuri” din care puterea să-şi tragă banii necesari restimulării electorale.
În acest context, este evident că prioritatea lui Traian Băsescu o reprezintă asigurarea unei „anvelope” suplimentare peste minimul de funcţionare a sistemului, dar nu din grijă pentru cetăţenii săi, ca mijloc de completare a veniturilor împuţinate, ci pentru a crea resursa de funizare a banilor pentru „stimulentele” electorale.
Şi cum FMI ori alte instituţii financaire dau de înţeles că nu vor mai acorda bani cu aceeaşi lejeritate, pe tapet a fost pusă varianta creării „anvelopei” necesare refidelizării electorale prin avansarea unei nou program de austeritate. Prin creşteri masive a impozitelor pe case şi maşini, amânarea de la plată a drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor, asostaţilor sociali şi pensionarilor, etc.
Dacă nici în acest fel puterea nu-şi va asigura bani necesari, este posibil să asistăm, ca o ultimă măsură, la lansarea unei adevărate prigoane a „donatorilor” şi beneficiarilor de mită electorală, puterea trebuind să-şi asigure o marjă a posibilităţilor faţă de o opoziţia care, lipsită de eventualul mecanism de acordare licită a „stimulentelor” electorale, ar fi pusă într-o situaţie dificilă. Este însă puţin probabil să ajungem acolo, noile măsuri de austeritate putând asigura resursele necesare.
Desigur, se poate spune că generalizarea măsurilor de austeritate urmăreşte de fapt insinuarea unui mijloc persuasiv de scoatere a oamenilor în stradă. De provocare cu orice preţ a unei populaţii mult prea liniştite chiar şi când îi sunt luate ultimele fărâme de pâine de pe masă. Pentru că este ceva fals în toate aceste măsuri, orice iniţiator al unui asemenea plan, oricât de frustat ori bătut în cap ar fi fost, ar fi căutat să diminueze din efectul psihologic al măsurilor, măcar prin referirea la nişte termene de aplicare amăgitoare. În schimb, în loc să vorbim de măsuri de austeritate pe termene de maximum un an, aici se lucrează cu o artilerie intenţionat provocatoare, cu termene ce merg şi până în 2014, fiind parcă în mod voit un mesaj inuman, croit pentru a spulbera orice speranţă a populaţiei. Iar dacă nu este vorba de strategia unor incompetenţi sadea, atunci în mod cert înseamnă că ne aflăm în faţa unui scenariu de manipulare care vizează scoaterea în stradă a românilor. Fie şi doar pentru a avea motivaţia decretării (dacă puterea nu va face rost de suficienţi bani pentru şpaga electorală) a stării de urgenţă, care va justifica prelungirea exercitării puterii dincolo de pragul alegerilor la termen. O prelungire pe termen nelimitat, până la strângerea fondurilor necesare ciubului electoral.
.
Lasă un răspuns