Federalismul, anarhismul și statul

Aparent, statul este o megainstituție care îşi propune să apere şi să ocrotească cetăţeanul prin lege şi ordine. Dar, de fapt, Guvernul este cel care foloseşte cel mai des violenţa, este primul care nu respectă legea şi prin opresiune creează mizeria în care trebuie să trăiască cetăţeanul.

Statul corupe şi distruge tot ce atinge. Ca act de autojustificare, statul trebuie să prezerve dezordinea, iar esenţa sa legală este prin natura sa contrproductivă şi disfuncţională. Iar cetăţenii sunt permanent orbiţi prin ideologie şi prin credinţă ajungând să sanctifice autoritatea prin acceptarea de a fi furaţi şi abuzaţi prin orice mijloace. Statul este prin excelenţă un instrument de coerciţie, preluat întotdeauna de clasele conducătoare. Statul nu apără pe nimeni în afară de cei care fac parte din sistemul de conducere şi exploatare. Acesta construieşte permanent frici colective pe care apoi aparent le combate prin lege şi organizare. Armata este apoi un alt model evident de control prin violenţă. Aceasta este construită pentru a apăra spiritul şi valorile naţionale, care de fapt nu aparţin celor care muncesc, dar care prin aceasta sunt jefuiţi de nişte oameni care fie nu fac nimic cea mai mare parte a vieţii, iar dacă fac, aceasta înseamnă moarte şi violenţă brută. Evident, statul este rău, dar este un rău necesar, clamează toţi cei care îi combat pe anarhişti. Şi aceasta pentru că statul este singurul care îi oferă siguranţă individului că nu va fi ucis de alţi indivizi, că proprietatea lui nu va fi violată şamd. Cine poate garanta că o dată dispărut statul cetăţenii lipsiţi de autoritate nu vor dezlănţui haosul?

În concluzie, spun ei, statul îi este necesar individului tocmai pentru a-i proteja libertatea şi viaţa, şi chiar dacă este rău statul poate fi corijat, dar nu distrus. Anarhismul intră şi el în acest joc dihotomic, încercând să realizeze o sinteză între cei doi poli opuşi. Astfel, pune problema într-un mod diferit de a tuturor celorlalte perspective politice, considerând că, de fapt, cea care instaurează dihotomia individ -societate, nu este nici unul din cele două extreme, ci relaţia dintre ele, adică autoritatea. Aceasta creează primatul unui pol asupra celuilalt ceea ce duce la conflictul continuu între părţi. Punctul de vedere al anarhiştilor este că statul, care deţine autoritatea este cel care a viciat raporturile sociale creând conflictul. Deci, este necesar ca statele să dispară pentru a ieşi din această dihotomie. Primul care a pus problema anarhiei, şi s-a definit pe sine astfel, a fost P.J.Proudhon. Acesta doreşte să facă o critică de fond societăţii, care este iremediabil condamnată la servitute, atâta vreme cât acceptă funcţia coercitivă a statului. Din punctul lui de vedere sistemul statului este intrinsec rău şi nu poate fi corijat prin nici un remediu teoretic, de tipul doctrinelor politice.

De aceea, în opinia lui, statul trebuie să fie desfiinţat, iar funcţia sa coercitivă şi autoritară trebuie eliminată. Societatea, aşa cum s-a constituit, şi continuă să o facă, trebuie să îşi ia dreptul de autodeterminare, pentru că numai în societate există acea mişcare perpetuă care poartă în sine resorturile dezvoltării şi balanţele apte să o regleze, deci nu are nevoie nici de conducere, nici de măsură. Exemplul pe care îl dă Proudhon este cel al economiei. Nimic, în fapt, din ceea ce constituie specialitatea guvernământului nu este străin economiei politice. Aceasta îşi construieşte o ordine interioară, structuri de comandanţi şi de comandaţi, duce războaie, unele chiar sângeroase.Dar, mai târziu, raţiunea generală i-a conferit statului un fel de drept de primogenitură asupra economiei, aceasta fiind de fapt efectul unei iluzii. Intre economie şi politică raportul este analog celui din fiziologie dintre funcţiile vieţii organice şi funcţiile vieţii în relaţie(în simbioză). Funcţiile organice sunt ale economiei, căci prin ea societatea subzistă, iar funcţiile vieţii în relaţie sunt ale politicii care, astfel, parazitează existenţa normală a societăţii. Eliminând statul din existenţa socială, Proudhon, ca şi în cazul utopiei fourieriste, îl “înlocuieşte” [****] cu viaţa comunitară. Descoperind primatul economiei asupra politicii, el nu aşteaptă, spre deosebire de liberali, de la ordinea economică o spontaneitate fizică, ci una psihologică, care îi va conduce pe oameni (care sunt liberi de la natură) să contracteze acorduri mutuale. Organizarea mutuală a economiei este destinată să înlocuiască insolidaritatea economică a individului neorganizat cu un liberalism egalitar fondat pe un credit gratuit (prin Banca Poporului) şi pe un schimb natural de servicii. “Societatea trebuie considerată, nu ca o ierarhie de funcţii şi facultăţi, ci ca un sistem de echilibru între forţele libere, în care fiecare este asigurat de a se bucura de aceleaşi drepturi în condiţiile îndeplinirii aceloraşi datorii, de a obţine aceleaşi avantaje în schimbul aceloraşi servicii.” După cum vedem Proudhon extinde termenul de comunitate la întreaga societate, aceasta activând datorită intereselor specifice într-o largă comuniune, incluzând toţi membrii săi într-o existenţă consensual mutuală. Baza acestei comunităţi este familia, care constituie piatra unghiulară a societăţii, şi a cărui model de autoritate l-a preluat iniţial statul. Prin mutualism familia aderă liber la comunitate (perspectiva lui Proudhon fiind destul de neclară în această privinţă, el considerând că fiecare individ în parte, din proprie voinţă se integrează în comunitate, ori în acest caz problema constrângerii familiale este eludată). Familia este singura structură a societăţii politice care trebuie să reziste, ea continuând să rămână ierarhică şi patriarhală. Bărbaţii, ca şi capi de familie vor poseda proprietate atâta vreme cât nu exploatează pe alţii, iar distribuţia se va face în funcţie de productivitate. Integrând această dialectică a mutualismului, Proudhon extinde conceptul de societate la nivel global, comunitatea fiind termenul pentru societăţile particulare. Datorită intereselor economice comunităţile sunt natural nevoite să interacţioneze, dar dacă din această interacţiune este eliminată forţa coercitivă a statului, ea tinde să devină paşnică, comunităţile dorind să conlucreze normal, şi chiar să se unifice unele cu altele prin ceea ce el numeşte federalism. Federalismul este conceput după modelul politic, comunităţile aderând la un interes comun major, fiecare participând la rezolvarea lui după propriile capacităţi, conlucrând mutual pentru un scop final general. Astfel modelul organic al conservatorismului capătă aici proporţii globalizante, el fiind acceptat însă ca o structură pe orizontală, în care fiecare comunitate acţionează pe cont propriu pentru binele întregului sistem. Anarhismul propus de Proudhon este în mare măsură lipsit de element revoluţionar, societatea propusă de el ieşind, în mare măsură din cadrul luptei de clasă, comunitatea sa considerându-se liberă de orice prejudecăţi clasiale, propunându-se ca o alternativă la orice sistem social. Considerat de mulţi dintre criticii şi interpreţii lui un liberal cu şapcă de proletar, Proudhon, fără să o dorească, a produs şi divizarea curentului anarhist în două dimensiuni. Acceptând proprietatea privată dar, în acelaşi timp, şi comunitatea şi fără să implice elementul revoluţionar, Proudhon i-a pus pe emulii săi în dificultate, ei neştiind cu ce tabără politică să se asocieze.

Din acest motiv aproape de la bun început anarhismul se divide în două dimensiuni ideologice:

– anarhismul comunalist şi

– anarhismul individualist.

 Grupul Tarabostes (Franța)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*