Eram profesor la Liceul Economic din Tr. Severin. Cea mai bună clasă din școală era clasa a XI-a B, unde era dirigintă regretata Doamnă Prof. Maria Untaru. Dânsa era profesoară de limba română. Puțini profesori am întâlnit, care să pună atâta suflet în ceea ce făceau în școală. Cercuri literare lunare, uneori bilunare, cărți scrise de elevi, revista de literatură a școlii(,,Mercur”), participări la tot felul de concursuri, unde elevii săi făceau față cu brio, emisiuni la radio și televiziune, colaborări la diferite publicații din țară și multe altele erau doar câteva dintre laturile unei activități bogate și febrile, pe care o desfășura cu totală dăruire. Aș putea s-o aseamăn cu Thedor Costescu, cel despre care Nicolae Iorga spusese cândva: ,,-Lăsați-l să intre, că ăsta e în stare să moară pe scările ministerului pentru școală!”
Clasa Doamnei Maria Untaru era perla școlii. Parcă erau aleși pe sprânceană, unul și unul, care mai de care. Îți era drag să te duci la clasa respectivă. Ca profesor, simțeai că zburai. Erau copii cu o cultură generală bogată, cu multe cărți citite. Îți adresau întrebări peste întrebări, lecțiile deveneau pe nesimțite adevărate probleme, atât pentru elevi, cât și pentru profesor. Nu știam când trece ora. Fiecare lecție era ca un vis frumos. Aproape fiecare elev din clasa aceea se putea lăuda că publicase ceva, că are manuscrise, că urmase sfaturile și îndrumările Doamnei.
A avut loc Olimpiada de Limba Română. Una dintre elevele de la clasa a XI-a B a ajuns în faza finală și a ieșit a doua pe țară. Era un rezultat amețitor, mai ales că liceul nu avea profil umanist, ci era axat pe discipline exacte, în special pe matematică, economie, afaceri. Doamna Maria Untaru era, într-adevăr, un om fericit. La câteva zile după olimpiadă, a intrat în cancelarie tristă. Pe obraz îi curgeau două fire de lacrimi. S-a așezat lângă mine pe un fotoliu. Eram în relații foarte bune. Participam la cenaclurile literare, la care vorbeam întotdeauna, prezentam diferite cărți, colaboram la revista și cărțile editate de dânsa, făceam schimb de cărți. Mi-a spus plângând: ,,- Sunt complet decepționată, părinte! Nu mai găsesc argumente și nici cuvinte să-mi încurajez copiii să învețe. Nadia B. este olimpică. A luat a doua la faza națională și a primit ca premiu… trei sute de mii de lei. O întrebai ce vrea să-și cumpere cu ei. Îmi spuse că vrea să-și cumpere o ramă la ochelari, că de două luni i s-a rupt cea veche și n-a avut bani pentru alta nouă! Să primești pentru un asemenea rezultat bani cât să-ți poți cumpăra o ramă de ochelari, mi se pare strigător la cer!”
Sărmana fată! O știam bine. Era orfană de mamă. Tatăl era bețiv. Mai avea doi frați mai mici, cărora ea le era și mamă, făcând tot menajul pentru casă. Era premiantă în clasă. Mă întreb, câte mii de ore de muncă a necesitat un asemenea rezultat pentru copilul acela aproape strivit de truda de zi cu zi. Și totul pentru o ramă de ochelari…!
Lasă un răspuns