Altele sunt faptele pe care recentele incidente diplomatice, pe parcursul cărora feluriţi oficiali ruşi au găsit de cuvinţă să-l catalogheze provocator şi instigator pe Traian Băsescu, ar trebui să ni le aducă în atenţie. Pentru că, nerăbdarea de care au dat dovadă cei ce se închipuie ca fiind alternativa actualei puteri megalomanice în a se folosi, monstruos, de vorbele dure ale ruşilor pentru a-şi umfla propriul captal politic, a exprimat tocmai o anumită disponibilitate de a împinge ţara în retrăirea anumitor părţi din Istoria recentă. Disponibilitate de a-i lăsa pe venetici să ne strivească sub talpa imposturii, disponibilitatea de vedea o întreagă naţiune înghenuncheată doar pentru a-şi împlini ei propriul scop. Accesul la putere. Or, din această perspectivă, opoziţia chiar nu se deosebeşte cu nimic de cei ce au generat întreaga mizerie diplomatică.
Şi nu poţi să nu te întrebi: ce dramă ne aşteaptă de fapt? Oare cât şi, mai ales, cum ne vom întoarce spre a retrăi povara istoriei, fie ea şi mascată de alte haine ideologice? Care parte a ei vom fi oare obligaţi a o retrăi?
Sunt întrebări ale căror răspunsuri par a începe să se scrie. Tragic pentru urmaşii mpştri, pe care nu doar că i-am înglodat în datorii monstruoase, dar îi sufocăm şi cu posibila povară de a ne retrăi trecutul…
Desigur, faptele politice sunt întotdeauna greţoase… De data acesta însă au depăşit orice limită, dovedind că, oricât de afundate în mâlul intereselor de grupşi clan ar fi, întotdeauna se mai găseste loc pentru o mârşăvie.
Şi nu putem ignora şi ierta gestul PSD-ului, care, profitând lamentabil de declaraţiile de aparent reparator al unei istorii oricum peticite, rostiri aiuristice aruncate de Traian Băsescu de la înălţimea unui epigon al cuceritorilor de hărţi, dar şi de reacţia neavenită, obraznică şi tedenţioasă a MAE rus, a ieşit la rampă prin insipidulul său preşedinte de formaţiune.
Un şef de partid doar aparent prea tânăr pentru a-l urma în gesturi pe mentorul formaţiunii ale cărei frâie îşi închipuie că, dacă le ţine în mână, le şi stăpâneşte.
Victor Ponta s-a dedat astfel, în loc să taxeze măcar felul total nediplomatic al prezentării unui punct de vedere de către MAE rus, la o slugărnicie prorusă. O postură umilă şi nedemnă de un lider de formaţiune care, la cât de nefericită se dovedeşte adesea istoria, ar putea ajunge cândva chiar într-o funcţie importantă în stat.
Doar din nevoia (faţă de propriul partid, nu şi faţă de electorat) de a da într-un fel, în orice fel, în Traian Băsescu, Victor Ponta a călcat la rându-i peste cutele înşelătoare ale Istoriei, a trecut cu picioarele pline de nămolul pseudosarcasmului politic peste adevăruri dureroase şi a executat menestrelul unei plecăciuni spre Răsărit. Or, este oare acesta omul pe care îl vor românii de rând în fruntea lor la un moment dat? În mod cert nu, căci ne aflăm doar în faţa unui umil petic de pecingine trecătoare ce încearcă a se întinde ca o amibă spre lumină, chiar şi cu riscul de a ne umbri istoria.
Tragedia este că nici dincolo de partidele amorţite în opoziţie, fie chiar şi dincolo de cele ce astăzi sunt captive preşedintelui-jucător demolator, nu găsim ceva care ar putea alunga la un moment dat din neghiobia strânsă în aceşti ultimi ani.
Din nou lucrurile sunt tragice… Pentru că nu numai opoziţia îşi exprimă disponibilitatea de se întinde ca un covor în faţa unui reinventării a totalitarismului, dar, într-o complicitate tot mai evidentă, şi nu este vorba de complicitatea întâmplătoare a unor neghiobii cu rosturi de politicieni, până şi partidul de guvernământ are o direcţie de aplecare similară.
Atâta doar că a ales, echilibrând aplecarea spre totalitarism, Coreea de Nord. Aşa că, după lupte politice de faţadă, cele două partide principale de pe laturile aparent separate ale eşichierului politic românesc, par a-şi fi găsit de fapt elementul comun. Extazul, deocamdată doar la nivel de admiraţie, pentru formele neototalitarismului.
Ce dramă… Ce ironie… Ce blestem…
Lasă un răspuns