Titlul acesta a fost cândva, înainte de războiul din 1944, titlul unei cărți scrisă de un mare savant român, Simion Mehedinți. Acolo se vorbea de o metodă extraordinară folosită din vechime de familia română pentru creșterea și educația propriilor copii. Metoda era pe cât de simplă, pe atât la îndemâna fiecărei familii. Au folosit-o cu bune rezultate sute de ani familiile române. Rezultatul acestei metode se poate socoti în sutele de savanți și artiști de tot felul pe care i-a dat poporul român, în milioanele de oameni puternici, care au făcut față tuturor greutăților vieții și vitregiilor istoriei, de la coarnele plugului până la reduta de pe linia întâia a frontului. Oamenii rezultați din această ,,școală a muncii” au avut tăria sufletească și trupească să supraviețuiască vremurilor de criză, de lipsuri și de secete, de război și de ,,eliberare”, de canal și de ,,reeducare”, de pușcării și de ocne. Mulți dintre ei și-au lăsat osemintele în morminte știute sau neștiute, dar au fost foarte mulți care au supraviețuit. Cei ce au beneficiat de această educație au avut un ideal în viață și au luptat pentru el. Toate celelalte trebuințe materiale și spirituale s-au subordonat acelui ideal.
Copiii erau obișnuiți de la vârstă fragedă cu munca și cu greul. E adevărat, că de multe ori se făceau și excese, de multe ori se sărea peste cal, ajungându-se la adevărată exploatare a copilului, dar nu despre astfel de cazuri vorbim aici și acum. Vorbim despre acei părinți care împărțeau munca cu copii lor. Ei luau partea cea mai mare și cea mai grea, dar știau întotdeauna să lase și copiilor o părticică, fie ea cât de mică. Întotdeauna se găseau astfel de munci și pentru copii: pășunatul vitelor era pe primul plan. Nenumărați vârstnici își amintesc cum au crescut după oi, ,,la coada vacii”, cu cartea în mână. Nu era o rușine să mergi cu vitele, ci dimpotrivă. Nu era o rușine ca o fetiță să învețe să mulgă o vacă sau niște oi, să strecoare laptele, să închege și să facă brânză. Nu era rușine pentru un copil sau fată să-și ajute mama să înăvădească și să oardă, să dea prin spată și prin ițe, ca să țese apoi pături, covoare, oprege, dimie și multe altele. Nu era rușine pentru un copil să meargă la fântână cu ulciorul și să aducă apă rece pentru toți ai casei. Nu era rușine să plivească la porumbi sau la grâu, să pună pologi pe legături la secerat, să adune spice. Nu era rușine să ducă boii de funie la arat ori la rarițat, ori să facă cine știe ce alte munci ușoare, potrivite vârstei. Doar la prânz și seara, până pregătea mama cele cuvenite pentru masă, copiii ieșeau în drum, la joacă….
Activitățile de care am vorbit și altele asemănătoare ajutau copilul să se dezvolte fizic. Devenea un om puternic, robust, capabil apoi să facă și munci grele, așa cum era nevoie în viață. Activitățile acestea îl întăreau însă sufletește pe copil. Îl obișnuiau cu o anumită ordine sau rânduială, o anumită disciplină. Dacă le plăceau muncile respective, copiii aceia deveneau buni gospodari, ori meseriași neîntrecuți în lumea satelor. Dacă nu le plăceau muncile de la țară, învățau ,,pe rupte” carte, ca să fugă de ele, să se pregătească pentru munci intelectuale, de funcționari. De multe ori am întâlnit bărbați și femei, care-mi spuneau că în copilărie, de câte ori se rugau, nu uitau să adauge și vorbe ca acestea: ,,Ajută-mă, Doamne, și pe mine să învăț carte și să pot să-mi câștig și eu pâinea în viață fără sapă!” Munca îl solidariza pe copil cu familia, cu părinții, cu frații, cu consătenii, îl lega de sat și de locurile natale. Copilul se înfrățea cu satul, cu localnicii, cu câmpul, cu codrul, cu potecile, cu fiecare pom și cu fiecare moviliță. Le iubea pe acestea, fiindcă în ele sădea o părticică din sufletul lui de copil și astfel începea să-și iubească țara.
Mulți dintre bârdenii noștri își amintesc de Gheorghe Trocan, pe vremea când era muncitor necalificat la combinatul de prelucrarea lemnului din Severin, cum, în pauza de masă, cu o mână ducea mâncarea la gură, iar cu alta ținea cartea și învăța. A ajuns ministru…! Îmi amintesc de o poveste de Andersen sau Frații Grimm. Era vorba de un împărat, care-și obligase copilul încă din pruncie să învețe o meserie. Copilul învățase meșteșugul împletirii de rogojini. Împrejurările au făcut ca la vremea tinereții, fiul de împărat să fie răpit de dușmani în vremea unui război și să fie băgat în temniță. Acolo s-a cerut fiecărui deținut să lucreze ceea ce știe mai bine. Fiul de împărat a cerut să i se dea material ca să împletească rogojini. A făcut multă vreme rogojini atât de frumoase, încât toți erau uimiți. Rogojinile confecționate de el au ajuns să fie vândute la curtea tatălui său. Când tatăl celui întemnițat, împăratul, a văzut o astfel de rogojină, a putut citi în ornamentele ei un mesaj de la fiul său, în care acesta îi spunea unde se află. Împăratul a organizat un atac-surpriză asupra închisorii și astfel fiul său a fost eliberat. O meserie neînsemnată, învățată din copilărie, i-a scăpat fiului viața și i-a redat libertatea. Mde!
Mai ales după 1989, educația copiilor în familie s-a îndepărtat mult de cea tradițională, strămoșească. Majoritatea famiilor au mers pe principiul: am pătimit noi, să nu mai pătimească copiii. Să aibă ei de toate, să fie fericiți. E frumos, e lăudabil, dar nu întotdeauna este de folos copiilor. După douăzeci de ani de ,,educație” prin odihnă, vedem copiii și tineri foarte piperniciți trupește. Unii parcă ar fi scăluși. Munca te fortifică, odihna fără măsură te fleșcăiește, te ofilește. Organul folosit intens se învârtoșează; cel nefolosit se atrofiază, se usucă. Așa se întâmplă cu mușchii organismului nostru. Copiii noștri fac prea puțin sport la școală și prea puțină mișcare acasă. Sunt luați cu mașina la școală și aduși cu mașina acasă. Mersul pe jos era un medicament de înaltă clasă. Vin acasă, mănâncă, unii se culcă, alții trec în fața televizorului sau al calculatorului. Este strigător la cer, spre exemplu, când, în vacanțe, vezi bunici de 75-80 de ani ducându-se cu vitele, iar nepoțeii stau la televizor, ori trag mâța de coadă acasă. Și nepoțeii sunt elevi de liceu sau la gimnaziu în ultimele clase…! Vine seara, când îi vezi împingând vântul pe uliță până noaptea târziu, în alte sate îi vezi la discoteci, baruri etc. Copiii aceștia vor fi peste câțiva ani oameni maturi. Sunt ei pregătiți pentru viață? Oare, tot așa de trandafirie va fi viața și după ce vor zbura din cuibul părintesc capitonat cu puf? Societatea va fi tot așa de indulgentă, de grijulie, de drăgăstoasă, ca mami, ca tati, ca tataie sau mamaie? Mă îndoiesc. Mulți dintre copii noștri nu au învățat nimic din activitățile părinților lor în gospodărie. Meseria de țăran este subapreciată, dar adevăratul țăran este un adevărat savant. Despre aceasta vom mai vorbi curând. Revenim la copii. Școala nu-i mai învață meserii, mulți nu reușesc la facultăți, iar cei care termină o facultate nu câștigă mai mult decât o hârtie. Ce vor face? E greu să iei viața de la capăt la 25-30 de ani și să recuperezi ceea ce n-ai făcut în copilărie. În primul rând e greu să-ți recapeți respectul pentru muncă, să recapeți cultul muncii. Unii se vor duce în străinătate. Acolo se muncește cu adevărat. Nefiind obișnuiți cu munca, nu vor rezita. Unii vor cădea în disperare. Nu e de mirare că se aude tot mai des de sinucideri. Sunt tineri care dau piept cu viața și cad înfrânți, fiindcă nu sunt pregătiți. Viața e o luptă și trebuie să ne luptăm cu ea. Pentru asta trebuie să ne pregătim încă din copilărie. Școala muncii era cea mai înaltă universitate, care forma oameni. Cine are urechi de auzit, să audă!
Lasă un răspuns