Roata norocului

Sinceritatea pe care este recomandabil să o ai în relaţia ta cu semenii, mai ales când deţii o importantă funcţie publică, este într-adevăr cuceritoare, aducătoare de voturi. Dar după depăşirea momentelor electorale, acestei sincerităţi a aventurii şi a faptelor negative săvârşite în calitate de băutor simpatic care dă bine la vulg, este mai normal să îi ia locul o atitudine lucrativă, realistă.

Nu toţi cei ce văd şi aud apreciază sinceritatea, umorul, riscul în viaţă depăşit cu brio, ca în comentariul următor:

Cum naiba să dai foc la 37 de vapoare, să nu plăteşti un franc despăgubiri şi să mai devii şi preşedintele unei ţări (drept este că ţara asta se cheamă România)? Ce noroc tre’ să ai!? Ce “bulan” tre’ să ai!?
Şi apoi, să o mai şi spui la televizor, nu oricum, ci între nişte hohote tembele de râs. Abia acum înţeleg foarte bine de ce este Băsescu preşedintele nostru: are “bulan de bulan”! Oare preşedintele României are voie să joace la 6 din 49?

Comentariul, cei drept, ironic şi răutăcios, aparţine unui tip care s-a semnat Pavel, undeva pe un forum. Asta denotă că nu a înţeles mare lucru din ceea ce spusese preşedintele în conversaţia respectivă cu Marius Tucă, la Antena 1, pe vremea când era doar primar general al Bucureştilor.

Mizând pe seriozitatea autorităţilor portuare franceze, nu putem crede că au fost atât de legate la ochi, încât să nu identifice cauzele unui incendiu important şi pe autorii lui. Mai logic mi se pare că incendiul acela nu avut loc şi că fostul comandant de navă s-a lăudat cu ceva ieşit din comun, ori că o fi fost vreun început de incendiu pe care autorităţile portuare l-au stins la timp şi nu au tras pe nimeni la răspundere. Sau poate că, atunci când pe nava românească a izbucnit un incendiu, în portul Rouen erau ancorate 37 de nave şi atât. Aşa mi se pare mai logic şi mai credibil.

Marinăria, pe care mulţi dintre noi o îndrăgim, dar despre care avem numai impresii romantice de dor şi de ducă spre zări largi, lasă urme adânci în conştiinţele celor ce s-au luptat cu furtunile şi cu valurile, în sufletele lupilor de mare. Nici Traian Băsescu nu face excepţie. Ca un vajnic comandant al unui mare petrolier a rămas şi el ancorat în acei ani glorioşi ai tinereţii, pe care îi evocă, cred eu, cu nostalgie, ori de câte ori are ocazia.

Iar jurnaliştii nu mai contenesc cu curiozitatea lor interogativă şi cu goana după senzaţional şi superficial.

După cum se va vedea mai jos, ziariştii mai hârşiţi în branşă, întind chiar şi capcane.

Cu ani în urmă, când preşedintele a spus că Marea neagră este un lac rusesc, a lăsat impresia că a vorbit neîntrebat, ori că a vrut să arate o mai mare apropiere faţă de marele licurici actual, la  care se afla atunci în vizită. Circumstanţe atenuante există, mai ales că respectiva observaţie venea de la un insider în ale marinăriei şi ale Mării Negre. Nimeni nu s-a sesizat, luând de bună vasta sa experienţă pe Marea Neagră şi evident şi în relaţiile cu flotele riverane.

Mai ciudate apar însă ultimele declaraţii, de la sfârşitul lunii iunie 2011, în al şaptelea an de înalt oficiu. Aceste importante aserţiuni vor fi bifate de istoricii din multe cancelarii europene, mai ales că marele imperiu de la răsărit nu uită şi nu iartă nimic.

Evident,  multor privitori ai emisiunii, li s-a părut gratuit şi iraţional să afirmi, stimulat de tartorul ziariştilor, Ion Cristoiu, că ai fi repetat aceleaşi greşeli istorice pe care le-a făcut mareşalul Antonescu în anul 1941, când a rostit ordinul fatidic: Ostaşi români, vă ordon treceţi Prutul!

Mulţi dintre noi am rămas cu gura căscată, dată fiind gravitatea afirmaţiei şi chiar şi momentul istoric; în acea zi se împlineau 70 de ani de la începutul agresiunii germano-române asupra frontierelor fostei Uniuni Sovietice. În acel moment am văzut în faţa mea un înghiţitor de flăcări, care şi-a ratat numărul, înghiţind fierbinţelile cu care până atunci se juca.

Contextul a fost complet nefericit, iar ziaristul vrând să se pună în valoare cu întrebările lui, l-a ajutat pe preşedinte să uite pentru moment cine este şi să dea cu o oişte cât istoria în gard.

Maiestatea sa, regele Mihai I, nu a fost nici trădător, nici slugă la ruşi, şi nu a abdicat din laşitate, ci forţat cu ameninţarea că vor fi asasinaţi 1000 de studenţi, reţinuţi deja de forţele sovietice şi de comunişti. În faţa imaginii unui asemenea posibil măcel, orice inimă se înmoaie; aşa a simţit şi tânărul rege pe atunci şi a semnat abdicarea. 

Să despici în şapte iţele încâlcite ale istoriei şi să o faci fără nici un rost, decât acela de a-ţi da cu părerea seara la tv., este un gest de pericol gratuit, de cascadorie la prins porcul pe buşteanul uns cu vaselină, cum se face în porturi de Ziua Marinei.

Un studio de televiziune, un preşedinte de ţară, doi ziarişti, zeci de mii de privitori care îţi sorb cuvintele sunt cu totul altceva decât o berărie, un lup de mare la pensie, doi convivi însetaţi şi nişte chibiţi care umplu grădina de vară şi hâhâie odată cu tine.

Nici în piesele lui W. Shakespeare faptele nu se petrec altfel. Unele personaje se bârfesc, se ameninţă, iau decizii definitive pentru viaţa lor sau a altora, dar greutatea replicilor lor constă în faptul că ele sunt regi şi regine, sunt Richard al III-lea, Regele Lear, ori Hamlet, prinţul Danemarcii.

Înălţimea istorică îi lipseşte experimentatului lup de mare, perspectiva de lider al unui popor. El zice că nu ar fi abdicat de la tronul României cu nici un chip, fiindcă în reprezentarea sa tronul este puntea de comandă a petrolierului, România era un vapor în derivă, iar comuniştii care exercitau presiuni de viaţă şi de moarte asupra maiestăţii sale, valurile înspumate ale unei mări subjugate de furtuni.

Este adevărat, cu câteva sute ani în urmă, Muntenia se mai numea şi Poarta Furtunilor, dar denumirea acesta i-o dădeau turcii cotropitori, care veneau toamna să jefuiască grânele şi să răpească fetele frumoase. Când opoziţia armată a bravilor ţărani reuşea să îi pună pe goană şi să îi facă să treacă Dunărea înapoi pe aceia dintre ei care nu îşi lăsaseră oasele aici, cei rămaşi cu zile vorbeau despre o poartă a furtunilor.

Înapoi, la chestiune! Nefericitele afirmaţii şi probabil angajante în plan diplomatic au fost întărite de fostul lup de mare, după câteva zile. Lui nu i-a trecut prin minte să retracteze ceva, ori să nuanţeze în vreun fel primele afirmaţii, pentru a încerca să menajeze cât de cât sensibilitatea Casei Regale sau a diplomaţiei ruseşti. S-a încordat din nou ca o parâmă priponită la chei, într-o altă emisiune tv., şi a comparat toată situaţia numai cu un eventual naufragiu şi cu onoarea marinărească reclamată de astfel de situaţii. Vedeam cu ochii minţii ghinionistul vapor Titanic, spart de gheţari, ducându-se la fund împreună cu comandantul său, trăgând sirena şi salutând solemn din mijlocul mării, după ce întregul echipaj umpluse bărcile de salvare şi vâslea în siguranţă spre mal.

Atât de solicitantă este meseria de navigator, încât nici după 20 de ani de practicare a politicii la cele mai înalte niveluri, (ministru de 5 ori, primar general, preşedinte), nu te lasă să uiţi prin ce vijelii ai trecut pe mare, în ce porturi ai ajuns la liman şi cum, de fiecare dată, ai aruncat  ancora triumfând în portul Constanţa.

În cazul gafelor diplomatice, toate porturile lumii sunt ostile, nu ai unde arunca ancora, şi nimeni nu manifestă înţelegere pentru o atât de omenească ignoranţă. Da, Traian Băsescu este un preşedinte care nu are habar de istorie, de istoria României şi nici de cea a vecinilor ei. Ceea ce nu înseamnă că nu are alte calităţi, cum ar fi de exemplu, curajul nesusţinut de adevăr sau umorul şi băşcălia.

Îmi pare rău că marele ziarist C.T. Popescu de la Gândul nu mai este consecvent cu sine însuşi. De câte ori, Traian Băsescu a câştigat alegeri, îl numea animal politic cu un simţ infailibil al maselor, mare  comunicator etc.

În urma ultimelor gafe la catalogat drept băiat de cartier care vorbeşte doar aşa ca să dea bine în spatele blocului.

Cam puţin pentru portretul unui preşedinte şi încă a unuia care lasă în siajul lui (vorbă marinărească) atâta zgomot şi culoare.

Sperăm ca şirul aserţiunilor prezidenţiale din melanjul istorico-diplomatic să se oprească totuşi aici. E vară, oala politică s-a spart! Parlamentarii au plecat în cele patru zări să-şi facă mendrele în concedii exotice şi să spânzure milioanele de euro agonisite, cine ştie cum?, peste an.

Umil Boc, mânat de un zel fierbinte, încât poţi să juri că mai este abonat la revista Tânărul leninist, taie cu sârg panglici oriunde prinde câte un capăt de autostradă, grecii au încurcat-o financiar mai rău ca noi (oare?) şi vor aplica şi ei reţeta tăierii veniturilor; aşadar, până prin luna septembrie, comandantul poate să-şi fumeze liniştit pipa din lemn câinesc pe corabia zbuciumată care l-a consacrat şi să mai ia şi câteva lecţii de diplomaţie, de fineţuri fără răutăţi, de înţelepciune fără refulări.

Este de prisos să mai amintim faptul că în fatidicul an 1941, după ce românii au trecut Prutul, alături de armatele lui Hitler, Imperiul Britanic, fost aliat tradiţional, a declarat război României, considerându-l pe  mareşalul Ion Antonescu un agresor şi un aliat fidel al regimului nazist.

În contextul actual, al proclamatei axe Washington, Londra, Bucureşti, acest fapt istoric trebuia să rămână doar istorie, nu trebuia dezgropată securea războiului, aşa cum făceau uneori de nevoie apaşii şi mohicanii.

Asta dovedeşte că proclamata axă a fost doar o balivernă de aburit electoratul mahalalelor, de care guvernele din cele două capitale anglofone nici măcar nu au habar. Impresia de mare traseur de axe a fost destinată doar dâmboviţenilor, miticilor care s-au îmbătat cu apă rece de Cişmigiu, – nici măcar plată – şi au votat a doua oară acelaşi personaj la preşedinţie, fără să ştie exact de ce. Unii suporteri, mai peizani la minte, au căzut în păcat, toropiţi de indigestia provocată de peştele împuţit din punga cu ciubuc electoral, pe care au primit-o de la activiştii portocalii. Dar la întrebarea, ce a realizat pentru ţară acest om de stat în primii cinci ani de înaltă şefie, ca să mai merite o tură, nimeni nu a ştiut să răspundă. Miticii şi Zoiţele s-au speriat că mogulii vor subtiliza sarea ţărişoarei şi poşta, alte baliverne electorale, şi-au ştampilat pe numele năbădăiosului Popeye. Numai că spanacul dătător de energii, îl ca savura doar el şi apropiaţii, ceilalţi nu vor mai avea glas nici să zbiere prin pieţe, în urma sacilor cu cartofi prăjiţi înghiţiţi.  

Deocamdată, roata norocului pare că s-a oprit în loc pentru marele matroz. La summit-ul Rusia – NATO din staţiunea Soci, preşedintele marelui colos de la răsărit, l-a criticat dur pe preşedintele României, în discuţiile avute cu secretarul general NATO, Andres Rasmussen.

Dimitri Medvedev nu a manifestat nici un fel de înţelegere faţă de circumstanţele declaraţiilor scoase pe gură de T. Băsescu, nu a vrut să admită că are de a face cu un băiat de băiat, dedulcit mai mult la meandrele mersului de cadână, decât la meandrele politichiei, cu un refulat al sentimentelor antisovietice de altădată, şi a lăsat să se înţeleagă că afirmaţia acestuia, despre trupele române care ar mai trece odată Prutul, este un act de iresponsabilitate. Logica bănuielilor ne face să credem că ar fi vorbit chiar ireverenţios la adresa şefului de vapor, fiindcă nici de la interlocutorul NATO şi nici din presă nu a transpirat vreun citat din spusele  marelui urs din Răsărit. Ori, din câte ştim, presa trăieşte şi din citate.

Preşedintele rus, care este şi un diplomat rafinat, a refuzat să creadă că preşedintele unui stat vecin este furat de un eventual anafor, de vreun damf toxic, de faptul că îi place să facă paradă de bărbătoasă marinărie, ori să joace cuvinte încrucişate cu dinamită, ţinând chibritul aprins în dinţi; el l-a tratat ca pe un politician reprezentativ pentru ţara lui, unul care ar trebui să aibă proprietatea cuvintelor.

Suntem în plină vară, natura se străduieşte să ne încânte cu bogăţia şi dărnicia ei, să ne bucure sufletele cu prinosul ei de culori, însă în marile cancelarii ale lumii nu adie nici o briză marină, acolo este aer condiţionat, este răcoare, vameşii politici ai sufletelor a milioane de oameni calcă pe covoare moi, stau în fotolii înalte de unde privesc numai la interesul lor şi iau decizii numai în interesul lor. Dacă, din întâmplare a apărut un defector care dă cu nonşalanţă apă la moară unor probleme spinoase, pe care până şi istoricii doresc să le uite, cu atât mai bine. Interesul poartă fesul şi vara este darnică cu cei ce ştiu să îi culeagă fructele, chiar şi fructele mâniei.      

Este rândul diplomaţiei ruseşti să învârtească roata norocului şi să aştepte să şi câştige. La temuta ruletă rusească nici nu vreau să mă gândesc. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*