Nevoia de continuitate

Este ştiut faptul că, ajuns la catedră, pentru profesor examenele nu se termină, ci din contră, continuă cu o şi mai multă rigurozitate. Sunt etape deosebite: titularizare, definitivat, grad II, grad I, grad de excelenţă, precum şi alte examenele pentru diferite cursuri adiacente catedrei etc. Toate acestea nu au neapărat darul de a convinge că sistemul de învăţământ românesc caută din răsputeri să atingă parametri superiori, cât mai cu seamă insistă pe o căutare, pe o aşezare firească, într-o direcţie proeuropeană. Care este încă diferenţa dintre profesorii din Vest şi cei de pe la noi? Nu vorbim despre remuneraţie, ar fi absurd să mai facem comparaţie, ci despre acest calvar al examenelor de tot felul, al specializărilor şi paraspecializărilor, al perpetuării la nesfârşit a unor practici despre care învăţământul nu doreşte să se debaraseze.

La o simplă aruncare cu privirea este lesne de înţeles de ce este nevoie de un examen pentru ocuparea unui post în sistem, şi când spun asta mă refer la un post valid, pe o perioadă nedeterminată. Poartă un nume specific: titularizare. În fiecare an, cadre didactice din întreaga ţară sunt nevoite să-şi „prelungească” suplinirea, deoarece catedra este fezabilă pe o perioadă mai mică de 3 ani, ori titularul se află detaşat, în concediu etc. Pe lângă profesorii cu vechime, cu performanţe, se mai prezintă la concurs şi proaspeţii absolvenţi de facultăţi şi masterate.

Se spune că tonul scăderii nivelului învăţământului românesc a fost dat de universităţi, care, în foamea de bani, la umbra unei prost înţelese autonomii, au decis să scoată un număr din ce în ce mai mare de locuri pentru admitere, motiv pentru care, într-un interval destul de scurt s-a ajuns la o adevărată inflaţie de absolvenţi licenţiaţi.

Lipsa profesionalismului, a responsabilizării duce în fiecare an la rezultate mediocre în ceea ce priveşte examenul de titularizare. În 2011, celor aproximativ 5200 de posturi vacante li s-au raportat un număr de 60700 înscrişi, mai pe scurt 12 pe loc, faţă de șase anul trecut. Vorbim aici de o medie, pentru că situaţia în particular atinge extreme greu de imaginat. De exemplu, pe un post de istorie s-au „luptat” anul acesta 64 candidaţi.

De ce atât de mult interes? Salariile – cel puţin în mediul preuniversitar – sunt cum sunt, iar prestigiul cadrului didactic român este într-o degradare continuă, când elevul nu-şi mai cunoaşte statutul şi confundă persoana de la catedră cu colegii, sau mai rău, când violenţa în şcoli şi stressul ca formă de boală profesională tinde să devină o tristă obişnuinţă. Toate acestea sunt frumos fredonate, pe fondul aşa-ziselor reforme, ce se tot amână sau, mai rău, unele se aplică, numai că efectul este cel nescontat, se creează o formă de obişnuinţă, care face ca şcoala, în general, să acumuleze din ce în ce mai multe puncte slabe. Asumarea răspunderii a devenit un laitmotiv, o găselniţă politică pentru cei de la nivel superior: inspectori şcolari generali, directori de agenţii, secretari de stat, miniştri, guverne şi chiar preşedinţi.

O altă cauză pentru numărul ridicat de candidaţi la examenul de titularizare 2011, ar fi micşorarea numărului de elevi. Rata abandonului se găseşte la cote din ce în ce mai ridicate, iar dacă mai punem la socoteală natalitatea în descreştere, migraţia forţei de muncă dincolo de graniţele ţării, obţinem un tablou real, sumbru, e lesne de înţeles, dar real.

La cauzele numărului mare de candidaţi pentru examenul de titularizare de anul acesta adaug şi o alta, una economică. Monovalenţa, adică lipsa posibilităţii ca o persoană să practice şi altă meserie este cât se poate de relevantă mai cu seamă în localităţile mici. Practic, acei profesori, deşi foarte buni profesional vorbind, nu au şansa unui loc valid mai mult de trei ani, motiv pentru care sunt nevoiţi să se prezinte de fiecare dată în faţa acestui tip de examen, atunci când, dintr-o oportunitate – să-i zicem – li se iveşte o astfel de ocazie. Schimbarea locului de muncă nu poate fi o soluţie, pentru că în comunitatea unde îşi are domiciliul sau locul de muncă, nu există alternative.

O altă necunoscută în ecuaţie se referă la numărul de posturi disponibile: aproximativ 5200, asta pe fondul anunţului făcut de ministrul de resort, care a susţinut necesitatea disponibilizării a numai puţin de 15 000 de posturi până în toamnă, punând într-o postură deloc comodă inspectoratele şi conducerile unităţilor de învăţământ, pentru că decizia – mai mult sau mai puţin cu iz politic – nu precizează foarte clar dacă este vorba despre personalul auxiliar sau nedidactic.

Oare îmbulzeala de la titularizare de anul acesta să fie apanajul vocaţiei? De ce nu? În urma primei sesiuni a Bacalureatului 2011, părinţii şi elevii au susţinut că o mare vină pentru rezultatele slabe obţinute de absolvenţii de gimnaziu o au cadrele didactice nemotivate profesional. Se prea poate, pentru că acele cursuri de pedagogie înclină mai mult către teoretizare decât pe aplicabilitate sau competenţe, iar acest lucru cumulat cu salarizarea mizeră, pot transforma catedra doar într-un loc de muncă şi atât. Or, cei ce activează în sistem, ştiu foarte bine că fără dăruire, fără o înclinaţie către această meserie, nu se poate crea o stare nici măcar de normalitate profesională, darămite de performanţă.

Să fie oare aglomeraţia de la Titularizarea 2011 nevoia de afirmare a tinerei generaţii? Spun asta pentru că şi anul acesta marea majoritate a celor înscrişi pe liste sunt absolvenţi de facultăţi şi mastere. Deşi de la aceştia se aşteptau rezultate mult superioare, pe motiv că materia le era proaspăt actualizată, în practică s-a dovedit că 32 la sută au abţinut note sub cinci. Un procent ruşinos s-a înregistrat şi la notele peste șapte, cele cu care candidaţii se pot considera trecuţi: 30 la sută. Procentul de promovabilitate este, deci, într-o scădere sau cel puţin aşa confirmă statisticile: 2010 – 38 la sută, 2009 – 44 la sută, 2008 – 45 la sută, lucru foarte îngrijorător, mai cu seamă pentru faptul că deşi se tot vorbeşte de reformă încă nu s-au găsit mijloacele evidente prin care să se depăşească panta descendentă.

Dacă ar fi să gândesc în pas cu statistica, aş putea anticipa rezultatul de anul viitor. Mă întreb oare în câţi ani vom atinge minima absolută, sau, poate pe un ton mai optimist, oare nu a venit momentul ca de la anul să se obţină rezultate net superioare? Nu se prea poate, deoarece inerţia este prea mare, plaga sistemului este una accentuată şi mult prea evidentă pentru a putea concluziona că în sfârşit învăţământul românesc şi-a dobândit matca, întru liniştea elevilor, părinţilor şi nu în ultimul rând, a celor ce activează sau doresc să profeseze în acest foarte important domeniu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*