Într-o decizie fără precedent, Grecia, Irlanda şi Portugalia au fost puse la adăpost de mai marii Europei de efectele unui posibil tsunami în lanţ al datoriilor de ţară, fiind practic cea mai amplă operaţiune de salvare financiar-economică şi bancară derulată vreodată de Uniunea Europeană. Totuşi, nu este vorba de o acţiune de caritate iniţiată de Germania şi Franţa, principalii artizani ai operaţiunii de „sablare” a datoriilor celor trei ţări, ci de apărare a propriilor interese. Bunăstarea şi stabilitatea economică. Şi, fără îndoială, această acţiune se impunea. Dar, tocmai de aici se nasc şi marile întrebări.
Întrebări pe care trebuie ar trebui să şi le pună, fără sfială, ţările „micii Europe”. Ţările de convergenţă, inclusiv România. Pentru că, este oare această salvare echitabilă faţă de statele intrate în ultimele valuri de aderare?
Este ea corectă de vreme ce, în tratatele de aderare, nu a fost prevăzute, în cazul intrării Uniunii Europene în faliment, tehnici financiar-bancare discriminatorii, de diferenţiere între drepturile „vechilor membrii” şi suratele mai nou intrate?
În fapt, câtă credibilitate mai pot avea deciziile Uniunii în faţa noastră? A celei mai încercate naţiuni ai organizaţiei din ultimii ani. Căci, după ce a fost jupuită, ca preţ cât se poate de clar al aderării, de resursele şi posibilităţile financiar-bancare, intrate sub controlul unor ţări care, ca preţ al felului în care s-au lăfăit, au dus astăzi la această decizie fără precedent, a fost lăsată să se descurce singură în faţa crizei. Practic, a fost lăsată să-şi torţioneze economic şi social propriul popor.
Se prea poate ca Europa, cea cu adevărat „unită”, temându-se să-şi vadă proprile naţiuni într-o situaţie deficitară, răvăşite de impactul devastator pe care îl puteau avea mişcările sociale, fiindu-i frică de ceea ce putea deveni, nu „marea familie europeană”, ci marele fenomen de „grecizare”, având ca punct terminus colapsul UE, a decis că salvarea Greciei, Irlandei şi Portugaliei reprezintă o prioritate. Iar faptul că artizanii procesului de salvare, Germania şi Franţa, au reuşit să ajungă la o decizie comună, e drept după întruniri de urgenţă cum nu a mai văzut Europa de multă vreme, este un fapt remarcabil. Într-un fel… Pentru că, nu putem ignora felul în care, pentru problemele unei ţări „de emergenţă”, iniţiatoarele colacului de salvare nu au avut timp de summit-uri. Nici măcar de schimburi de păreri pe holuri…
În fapt, realitatea este că am fost lăsaţi să ne descurcăm singuri, într-o indiferenţă exprimată cel mai bine de gestul de lehamite al preşedintelui Franţei faţă de Traian Băsescu.
Astfel, la bună distanţă de al doilea război mondial şi împingerea României sub cortina de fier, ţara noastră a fost abandonată. Or, nu putem să nu ne întrebăm: să ne fie oare aceasta adevărata soarta în UE? Aceea nu de aducere la nivelul minim de bunăstare european, ci de stoarcere a maximului ce se poate obţine prin strivirea sub tocul multinaţionalelor neo-coloniale a unei ţări încă bogate?
Şi nu este vorba de invidie! Căci, nu am dori cetăţenilor greci, irlandezi sau portughezi să treacă prin coşmarul măsurilor impuse nouă în experimentul Boc-Francks. Deşi, ar fi interesat de văzut ce ar spune UE, după adoptarea acestui plan de salvare a Greciei, Irlandei şi Portugaliei, pensionarilor, bugetarilor şi mamelor din România? Dar, ca membri „cu drepturi depline” Europa avea nişte îndatoriri faţă de noi, fiind obligată măcar să nu mai permită tratarea României din perspectiva experimentelor financiar-economice şi sociale.
Este drept, deci acest tratament rezervat României ne-a aruncat şi mai adânc în sărăcie, Europa a învăţat şi ea ceva. Prima regulă pe care guvernanţii trebuie să o aibă în vedere când iau decizia de aplicare a măsurilor de austeritate: întotodeauna poporul are prioritate. Nu salvarea bugetelor, nu deficitele de cont, nu tot felul de altfel de criterii care, în cele din urmă, ţin doar de o contabilitate rece şi searbădă.
Căci, spre deosebire de criteriile de finanţe şi indicatorii macroeconomici, naţiunea este o fiinţă vie. Şi trebuie să aibă prioritate, asigurându-i continuitatea fără a-i lua din salariul de zi cu zi, din veniturile pensionarilor ori din laptele praf al copiilor ei.
Oricum, nu există nici o garanţie că, într-adevăr, Grecia a fost salvată. În schimb, este cât se poate de cert că s-au creat toate premizele necesare insinuării unei crize de încredere între „vechea Europă” şi mai noii ei veniți.
P.S.
Deşi acţiunea de salvare a Greciei, Irlandei şi Portugaliei a avut o dimensiune financiar-bancară astronomică, Europa a evitat să dea presei prea mult rost de dezbatere. Deloc uimitor, după numai câteva zile, subiectul, deşi ne aflăm în faţa celei mai ample intervenţii financiare de la al doilea război mondial încoace, a fost repede trecut în plan secund. Exact ca în cazul Islandei. Să nu se trezească şi alţii că vor!
Lasă un răspuns