Idei trăsnite pentru Ziua naţională

O candidată a ecologiştilor francezi la prezidenţialele din 2012, Eva Joly,  a iritat lumea politică din Franţa cu propunerea de a se renunţa la parada militară de la 14 Iulie în favoarea unei ,,defilări a cetăţenilor”. Militantă de stânga dacă luăm în consideraţie apartenenţa politică dar şi trecutul ei de activist antimilitarist,  Joly a scos la rampă, în plină vară, politicienii şocaţi de propuneri atât de insolite. Adversarii nu au scăpat din vedere că Eva Joly are dublă naţionalitate: norvegiancă prin naştere şi franceză în contemporaneitate. De aici, amendarea, şi criticarea, uneori drastică, a ideii ecologistei. Ce a vrut nu-i greu de bănuit, ce a ieşit vom vedea imediat. Joly a riscat să se pronunţe cu lejeritate despre un subiect sensibil în Franţa. Să nu vorbească un străin francezilor despre naţiune! Ideea naţională şi simbolurile acesteia sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa lor. Se ştie că, de la revoluţia din 1789, francezii au obsesia cetăţeniei. Ori de câte ori internaţionaliştii au încercat să scoată din chingile statului naţional problema cetăţeniei aceştia nu au izbutit să depăşească pragul abordărilor de circumstanţă.

De aceea, puţini cred că ideile Evei Joly vor face carieră. Chiar dacă ele au venit într-un moment de dificultate pentru participarea Franţei la războiul din Afganistan sau la cele pe care le întâmpină în implicarea, războinică şi aceasta, în Libia. După cum se va vedea, replicile au venit nu numai din partea oficială, de dreapta acum, ci şi a unor oameni de stânga. Candidata ecologiştilor a intenţionat, probabil, să exploateze  durerea resimţită în Franţa la vestea morţii a încă şase militari în Afganistan. În chiar ziua sărbătorii naţionale, ironie a sorţii şi a istoriei!, avea să moară încă un soldat iar steagul roş-alb-albastru trebuia coborât din nou în bernă. Presa informa, în paralel, despre cheltuielile exorbitante ale participării militare a Franţei în teatrul de operaţiuni din Libia. Dubla naţionalitate a Evei Joly şi activismul ei pe frontul anti-militarist – tradiţie a stângii franceze nu neapărat din timpul ultimului război mondial, cum s-ar putea crede – nu au scăpat nici ele din vedere celor care au văzut în ideile  ecologistei aburii fierbinţi ai internaţionalismului. Mulţi francezi au văzut în ideile Evei Joly o invitaţie la renunţarea a ceea ce ţine de cultivarea şi recompensarea orgoliului militar de mare putere al Franţei. Aşa ceva nu poate fi admis în Franţa francezilor, cum o numea Charles de Gaulle.

De aici şi numeroasele reacţii, cea oficială fiind extrem de dură. Cea mai promptă şi cea cu greutate a venit din partea premierului François Fillon: ,,Cred că această doamnă nu are o cultură foarte veche franceză, a valorilor franceze, a istoriei franceze”. Comentariul imediat al  premierului transmise de la Abidjan unde se afla în vizită oficială, ar putea fi tradusă cu vorba românească din bătrâni: nu te băga unde nu-ţi fierbe oala. Eva Joly a atins vârsta senectuţii, este aproape septuagenară şi, după cum se vede, se bagă. Internaţionaliştii francezi i-au sărit imediat în ajutor. Disputa merită să fie cunoscută şi la noi. Franţa nu este singura ţară în care Ziua naţională scoate din rând internaţionaliştii. Aduc aminte cititorilor că în România, în problema simbolurilor naţionale, se amestecă unii care nu au nici măcar scuza şubrezirii raţionamentului provocată de înaintarea în vârstă. Am văzut la televiziunea română un intelectual, oarecum tânăr pe atunci – şi în vogă, cu două demnităţi în dregătoriile statului! – care trata frecvent, cu aplomb, în termeni din zona neaoşismului, chestiunea simbolurilor naţionale. Chiar în timpul unuia dintre mandatele lui ministeriale, cu vorbe scurte, el a cerut: ia să mai fiu scutit de bocetele cu steagul şi cu imnul naţional! (Citat din memorie, dar fidel). Desigur, internaţionaliştii au raţionamentele lor. Dar au raţionamentele lor şi cei care nu vor să renunţe la datoria de a cinsti memoria celor care au salvat patrii, popoare, civilizaţii, culturi, tradiţii. Să urmărim, cu ajutorul presei franceze dezbaterea iscată pe marginea ideilor Evei Joly. Merită, chiar dacă disputa nu poate fi sustrasă intereselor politice şi alegerilor prezidenţiale. Cu ce altceva pot fi câştigate alegerile dacă nu cu asaltarea redutelor naţiunii!

Dreapta franceză a primit cu dezaprobare declaraţiile doamnei Joly şi nu a scăpat ocazia – cum putea să facă o astfel de eroare! – de  a acuza stânga încă odată că se îndepărtează de valorile Republicii. Tema este veche dar are un punct sensibil, chiar şi pentru dreapta, atunci când nu se manifestă grijă pentru evitarea suspiciunii de xenofobie. Este singurul teren pe care premierul Fillon a fost contra-atacat de stânga, altfel, pe fond, nu ar putea să împărtăşească propuneri atât de contrare spiritului majoritar francez cum sunt cele cu renunţarea la parada militară. Le Point, ziar de dreapta, a găzduit declaraţia-replică a doamnei Joly la atacul premierului: ,,A pretinde că aperi Republica agitând demonii originii este o ipocrizie periculoasă. Astfel de excese nu miră pe nimeni atunci când vin de la fanfaroni ce se laudă cu identitatea naţională. În gura primului ministru, aceasta arată degradarea termenilor în dezbaterea publică şi cangrena identitară care a atacat rândurile republicanilor. Nu admit să fie pus la îndoială patriotismul meu,  nu sunt o antimilitaristă. Nu sunt mai puţin franceză decât cei care  îmi refuză dreptul de a mă exprima”. Canalul Europa 1 .

La o dezbatere organizată de Ziua naţională, aceeaşi Eva  Joly, devenită peste noapte vedetă politică, l-a ironizat pe primul ministru astfel:  ,,Eu nu cobor din drakkarul meu! De cincizeci de ani trăiesc în Franţa şi, deci, sunt franceză. Într-un interviu dat ziarului Libération (de stânga), fostul magistrat socoteşte ,,inadmisibil” ca primul ministru să ,,stabilească o distincţie între cetăţenii prin naştere şi cei naturalizaţi. François Hollande, fost preşedinte al Partidului Socialist, preocupat şi el pentru candidatura la prezidenţiale, a ieşit la atac nu pe tema de fond şi pe posibilitatea deschisă de formularea echivocă a primului ministru care permite interpretări în sensul unei posibile xenofobii: ,,Nu împărtăşesc punctul de vedere al Evei Joly…dar ea are dreptul de a apăra poziţia sa fără să fie nevoie de a fi pusă în discuţie cultura sa privind valorile Franţei”. Martine Aubry, preşedinta de azi a Partidului Socialist, a deschis şi mai mult poarta interpretărilor forţate – este firesc, şi ea este pretendentă la preşedinţia Franţei – socotind că, „prin apropourile făcute, vorbeşte fără rost despre fundamentele şi valorile Republicii şi astfel se apropie de tezele Frontului Naţional”. Jean-François Copé, liderul UMP, partidul de guvernământ al lui Sarkozy,  s-a declarat indignat de declaraţiile socialiştilor spunând că poziţia acestora arată de pe acum intenţia Partidului Socialist de a avea în alegeri un program comun cu Ecologiştii. În acest timp, şi cu asta închei relatările despre poziţiile pe marginea declaraţiilor Evei Joly, să amintim vorbele caustic pe care lidera Frontului Naţional, Marine Le Pen le-a avut faţă de întreaga dispută: ,,vor fi şi standuri pentru a fuma şi chichon?”. Chichon este, în argoul francez, numele haşişului. O precizare: printre apărătorii Evei Joly se află şi un fost hippy, Bruno Beschizza, care a făcut carieră intrând în rândurile  antimilitariştilor.

Şi, acum, la încheiere, să vedem o interpretare a acestui nou episod politic francez de vacanţă  care vine nu de la un politician cu ambiţii la prezidenţiale, nici de la un partizan al Puterii, ci de la a unui jurnalist, Laurent Joffrin, care semnează în ziarul de stânga. În Nouvel Observateur  comentariul intitulat  ,,14 iulie: Eva Joly, naiva inconsecventă”. Iată ce  scrie Joffrin: ,,Să fie suprimată defilarea militară de 14 iulie? Cu tot respectul pe care i-l datorăm, trebuie să-i spunem Evei Joly că această idee respiră naivitate inconsecventă; candidata ecologistă ar face mai bine să se ocupe de grădina ei bio. Desigur există o tradiţie justificată a antimilitarismului stângii. Între asasinii de la 1848, emulii lui Badinguet, ucigaşii Comunei, acuzatorii lui Dreyfus, neisprăviţii din 14-18 atât de prodigioşi în vărsarea de sânge de soldat, militarii petainişti sau agenţii colonialismului armat, până la puciştii din Algeria franceză, au fost în istorie destui militari care au trecut de partea cea mai neagră a reacţiunii pentru a explica această tradiţie pe care o regăsim încă şi azi în Canard Enchaîné, la Charlie Hebdo sau în rândurile antiglobaliştilor. E bine să evităm să ne amestecăm în lătrăturile dreptei franceze care pun propunerile sale iconoclaste pe seama originii norvegiene a candidatei. Nu este nevoie chiar deloc, într-un elan şovin, să facem de ruşine Scandinavia pentru a respinge ideile Evei Joly. O anumită candoare ecologistă care se aliază foarte des cu catastrofismul, este suficientă pentru a le explica. Contrar acestei lumi dedicată profitului şi ambiţiilor personale, militarii sunt cetăţeni dezinteresaţi care au ales un mod de viaţă auster pentru a se îngriji nu de burta lor ci de a fi în serviciul colectivităţii.  Într-o zi, poate, armele vor fi inutile şi soldaţii se vor schimba în trubaduri. O zi când lumea va trăi în dragoste. Timpurile acelea, care  nu  displac Evei Joly, încă nu au sosit. Lumea rămâne periculoasă orice am face, zăngănitul armelor nu este pregătit să se stingă. Ca  Jaurès sau Blum, ca  Roosewelt sau Churchill, ca toţi democraţii din lumea asta, trebuie să ne bazăm încă pe forţele armate capabile să apere valorile noastre de libertate. Fără să transferăm politica noastră de apărare la Pentagon şi politica noastră externă la Casa Albă, Franţa şi Europa trebuie să fie în măsură să descurajeze un inamic sau altul care ar putea să se declare împotriva noastră, să combată o organizaţie teroristă sau alta al cărui fanatism ne-ar face să devenim ţintă.  Asta s-a mai văzut…. Dacă pornim de la această realitate elementară, defilarea la 14 Iulie este perfect legitimă. Nu putem cere soldaţilor francezi sa sprijine o revoluţie democratică, să protejeze resursele noastre din străinătate sau să acopere o operaţiune umanitară şi apoi să ne ascundem de parcă ne-ar fi fost ruşine de ceea ce am făcut. Eva Joly ar trebui să reflecteze la toate acestea”.

Dacă dăm de o parte motivele politice ale acestei dispute, ne rămâne să ne întrebăm, totuşi, de ce şi pentru ce mor soldaţii în războaiele din timpurile noastre? Cele ale democraţiei şi ale respectului pentru valorile Republicii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*