Mă ridicasem și eu, olecuță, Doamne, și începusem să cunosc lumea satului. Părinții mă duceau în fiecare duminică la biserică. Tăticu se străduise și mă învățase Tatăl nostru și Crezul. Spuneam cele două rugăciuni îngenuncheat în mijlocul bisericii, sub policandrul cel mare. La început îngenunchea și tăticu alături, apoi m-a lăsat să mă duc singur. Mi-era greu, mi-era teamă, dar îmi și plăcea. Cei ce veneau la biserică mă lăudau pentru această performanță și asta îmi dădea impresia că sunt ,,cineva”. Când îngenuncheam în mijlocul bisericii și spuneam cele două rugăciuni, țineam mâna stângă lipită de șold, cu degetele strânse căuș, întoarse înapoi. În timpul acesta, Licura, Ioana lui Marin Curea, Maria și Floarea lui Poleacu se târau ușor, în genunchi, până în spatele meu și-mi strecurau în căușul palmei câte o bomboană sau câte un ban. Era vreme de sărăcie în sat, perioada de până în 1960, dar, după toată sărăcia lor, găseau câte ceva ca să-mi dea spre încurajare.
Părinții începuseră să mă îndemne să mă fac preot. Îmi dădeau întotdeauna exemplu pe părintele Ionică Sfetcu, om de-o moralitate desăvârșită, care-și făcea misiunea cu suflet. Nu uitau ai mei să-mi vorbească de cinstea de care se bucura Părintele Ionică în sat, ba chiar și în împrejurimi, fiindcă ,,e lăudat în șapte sate”. ,,Toată lumea vorbește despre el! Așa preot să fii și tu!” Părintele Ionică mă chemase în altar. Mă învățase să pregătesc cădelnița, să-i încălzesc apă în ibric pentru Sfânta Împărtășanie, să schimb lumânările în sfeșnicele de pe Sfânta Masă. Îmi dădea câteodată câte-o prescură. O luam cu mine cu vitele și mâncam din ea câte puțin, câte puțin, ca să nu se termine repede. Era tare bună. Era, la urma-urmei, răsplata muncii mele. Tăticu se lăuda în sat și mai ales la muncă. Spunea în dreapta și în stânga că are copil cuminte, care ,,o să se facă popă!” Eram de acord, numai un lucru mă împiedica: ,, – Mă fac popă, dar o să mă bată Ion!” Tăticu se grăbea să mă încurajeze: ,,-Lasă, tată, că atunci, când vei fi tu popă, nici Ion n-o să mai fie copil. O să fiți și voi oameni mari, o să învățați carte, o să vă respectați ca oamenii, nu vă mai jucați și nu vă mai bateți ca acum!” Asta da!
Într-o zi, tăticu m-a luat cu el. Trebuia să cumpere un purcel și eu urma să-l aleg, ca să ne meargă bine. Tatăl lui Ion, Marin Ivașcu, era om gospodar și avea vite de toate felurile. Prinsese ruda la niște porci albi. Creșteau lunguieți, nu aveau multă untură, ci mai mult carne. Lumea le zicea porci ,,landras”. Era o noutate în sat. O purcea îi făcuse vreo paisprezece purcei, toți unul și unul. Îi pusese în vânzare. Era seara. Am ajuns cu tăticu în curtea omului. ,, – Vă iau purcelul pe care l-o alege copilul! Al lui să fie, să le prind și eu ruda!” Mătușa Atena, mama lui Ion, a dat drumul scroafei din grajd. Era o namilă de animal, însoțită de un furnicar de godaci. Toți erau la fel, numai unu era mai mic și mai pricăjit. Târziu am aflat că întotdeauna ultimul purcel fătat de o scroafă este mai mic decât ceilalți. Noi îi ziceam ,,năpârstoc”. ,,- Să aleagă, Nicolae, pe care vrea el! Să le prindeți și dumneavoastră ruda și să umpleți oborul! Sunt niște porci tare buni! Cresc văzând cu ochii!”
Greu examen pentru mine! Parcă în mine erau doi oameni, care mă îndemnau în chip deosebit. Unul mă îndemna să-l aleg pe cel mai mare, pe cel mai frumos; altul mă îndemna să-l aleg pe cel mai mic. Atunci, pentru prima dată am avut revelația ,,imaginii publice”. Ce-ar fi zis lumea, mi-am spus în sinea mea, dacă ar fi aflat că l-am ales pe cel mai mare?! Ar fi zis, cu siguranță, că sunt lacom, că nu sunt bun de preot. Tocmai pe asta pedala cel mai mult tăticu, când mi-l dădea pe Părintele Ionică drept model: ,, – Nu e lacom! E singurul popă din toate satele, care nu ia nici un ban la servicii!” Ori, dacă Părintele Ionică nu era lacom, eu cum puteam să fiu altfel, dacă vream și eu să fiu ca dânsul. Cel mai bine era să aleg purcelul cel mai mic și să mă aleg cu laudele…. ,, – Hai, mă, alege odată! Hotărăște-te pe care-l luăm!” mi-a zis tăticu, scoțându-mă din ,,gândurile” mele. Scroafa se culcase și purceii năvăliseră la supt, fiecare la țâța lui. Ți-era mai mare dragul să-i privești. M-am apropiat și am pus mâna pe cel mai mic. Tăticu și părinții lui Ion au rămas înmărmuriți. Ion a început să râdă de prostia mea. Au încercat să mă convingă că acel purcel trebuie să mai crească, nu e de vânzare încă. M-au îndemnat să aleg altul. Eu, nimic! Până la urmă, l-au băgat în sac pe acela. Nu știu dacă au mai scăzut ceva din preț sau nu, dar știu că tăticu a fost tare supărat: ,, – Bine, mă, tată, nu putuși să alegi și tu unul din cei mai mari? Mai trec câteva săptămâni până s-ar face și ăsta ca ăia! Mă, dar bleg mai ești, mă! M-am lăudat eu cu tine, dar nu-i nimic de capul tău!” Nu mă gândisem că lucrurile vor lua o asemenea întorsătură. Noroc cu mama, care mi-a luat partea și a încercat să-mi dea dreptate.
Au trecut de la acea întâmplare mai bine de cincizeci de ani până a murit tăticu. Niciodată nu am mai vorbit de întâmplarea aceea de pomină. De multe ori mi-a stat pe inimă să-i spun de ce nu am ales eu atunci purcelul cel mai mare, dar mereu se ivea altceva și schimbam vorba.
Și uite așa, cu grija ,,imaginii publice” în cuget, am rămas cu paguba la subsioară!
Lasă un răspuns