Aurul cenuşiu al Covasnei şi Harghitei – personalităţi şi elite locale de valoare naţională

Bătălia pentru apărarea credinţei şi identităţii naţionale confirmă ideea că perioadele de excepţie zămislesc oameni de excepţie. Se poate afirma fără teama de a greşi că zona Covasna şi Harghita a dat în secolele 19 şi 20, secole de grea încercare pentru fiinţa naţională a locuitorilor lor, cel mai mare număr de personalităţi culturale şi spirituale pe metrul pătrat, anume, pe Primul Patriarh al României întregite, Miron Cristea, Mitropolitul Nicolae Colan, episcopi, cărturari şi intelectuali care au contribuit la progresul ţării şi la afirmarea  zonei în cele mai diferite domenii ale ştiinţei, artei, culturii şi spiritualităţii româneşti.

Aceste personalităţi sunt rezultatul acumulărilor seculare ale genei etnice a neamului românesc, marginalizat, dispreţuit, ţinut în sărăcie materială şi intelectuală de către cei care, cucerindu-l, i-au decis şi destinul, încercând să-i limiteze forţa de creaţie şi de participare la viaţa socială ca egal al lor. Dar n-au reuşit. Aceşti giganţi au avut rădăcinile adânc înfipte în pământ şi au ieşit la suprafaţă ca prin conştiinţa lor naţională să insufle viaţă şi forţă poporului român, generaţiilor contemporane lor şi celor ce vor veni după ele. De aceea, ele nu trebuie date pradă uitării, ci trebuie făcute cunoscute, prin cercetări profunde, prin săpături asidue, după expresia: „sapă omule sapă, până dai de stele ’n apă”, până ajungi la acel izvor pur al creaţiei unice şi irepetabile a fiecărui zămislitor de valori culturale şi spirituale perene.

Galeria personalităţilor este impresionantă. În vârful piramidei stă patriarhul Miron Cristea (1868-1939) căruia i-au fost dedicate 3 volume de eruditul cărturar, Mitropolitul Antonie Plămădeală; Octavian Codru Tăslăuanu (1876-1942), căruia i-a fost dedicat un volum comemorativ îngrijit de intelectualii locali Ilie Şandru, Nicolae Bucur, Stelian Busuioc, Eugen Buzoianu, Mihai Filimon şi alte lucrări. În continuare, galeria cuprinde pe mitropoliţii Nicolae Colan (1893-1967) şi Alexandru Nicolescu (1892-1941); Episcopii Ioan Caioni (1629-1698, romano-catolic), Justinian Teculescu (1856-1932), Veniamin Nistor, (1886-1963), Emilian Antal ( 1894-1971); scriitorii Romulus Cioflec (1882-1955), Dimitrie Cioflec (1829-1891), Aurel Gociman-Oituz; personalităţi ale vieţii publice româneşti precum Ghiţă Popp (1883-1967), Pompiliu Nistor (1883-1961); lideri locali Aurel Nistor (1882-1974), Valeriu Bidu( 1896-1967), Teodor Chindea (1895-1982), Gheorghe Colan (1896-1963); Ion Rafiroiu (1876-1948).

Din zona Covasna şi Harghita au apărut şi remarcabili academicieni care au intrat în rândul „nemuritorilor” neamului românesc, precum Miron Cristea, Nicolae Colan, Horia Colan şi Nicolae Edroiu; profesori universitari dr. Matei Basarab (n. 1929) – fost decan al Facultăţii de Drept din Cluj, dr. Ioan Ciurea (n. 1940) – dr. în filosofie, poet şi publicist. S-au născut intelectuali valoroşi, lingvişti, istorici, jurişti, profesori universitari, cercetători, scriitori, publicişti, episcopi, ingineri-inventatori etc.

Aceste personalităţi au întregit patrimoniul cultural, spiritual naţional cu harul, sufletul şi înţelepciunea specifică oamenilor din solul din care au fost plămădiţi şi, prin aceasta, merită respectul şi îndatorirea noastră de a-i cunoaşte în profunzime. De aceea, strădania de defrişare a corifeilor neamului românesc din Sud-Estul Transilvaniei a autorilor de mai sus credem că se cuvine să fie continuată de tânăra generaţie cu aceeaşi dăruire şi cu simţul datoriei faţă de zestrea de nepreţuit lăsată de ei pentru dăinuirea noastră pe acest „binecuvântat de Dumnezeu Ardeal”.

În continuare, merită să subliniem un lucru de o deosebită semnificaţie moral-religioasă. Ete vorba de ceea ce marele român Ioan Lăcătuşu numea „biserici pitite sub umbra brazilor”, desigur, de ochii secuilor, fiind interzise,  în perioada interbelică, subliniază el, lăcaşurile de cult româneşti, multe construite cu ajutorul statului şi al organizaţiilor neguvernamentale, îşi dobândesc bine-meritata lor demnitate, fiind plasate în centrul satelor sau al oraşelor, în felul acesta, reabilitând mândria enoriaşilor lor şi prestigiul credinţei ortodoxe, umilită atâtea secole. Din păcate, însă ele nu au rămas toate în picioare, întrucât în timpul Dictatului de la Viena, în „cei patru ani cât patru veacuri”, multe din ele au fost distruse şi profanate, sub pretextul – afirmat chiar de subiecţii maghiari ai cercetărilor noastre – că au fost construite şi cu contribuţiile lor. „Între cele două războaie mondiale, spune intelectualul secui, când s-a ascuţit problema naţională, s-au construit biserici pentru români cu munca maghiarilor. Aceste lucruri nu s-au uitat. La Căpeni, zece la sută din locuitori sunt români. Aveau o biserică din 1870. În 1930, s-a construit în centrul satului o biserică nouă cu munca sătenilor şi în 1940 a fost dărâmată. Ungurii considerau că au fost nedreptăţiţi că au muncit. A fost un reportaj dramatic în 1940, cu sentimente ascuţite că au devenit stăpâni. Între cele două războaie regimul a fost foarte naţionalist. În 1940, românii au pierdut Ardealul”.

Actele de vandalism şi teroare s-au repetat în 1989, în timpul aşa-zisei „revoluţii maghiare” când maghiarii au distrus din nou lăcaşuri de cult, au profanat morminte şi au ucis oameni.

După înfiinţarea Episcopiei de Covasna şi Harghita, păstorită de P.S. Ioan, situaţia s-a schimbat radical, Biserica devenind un pilon fundamental al revigorării credinţei ortodoxe în Covasna şi Harghita şi a încrederii enoriaşilor în puterea dăinuirii lor pe aceste meleaguri, sub oblăduirea Bunului Dumnezeu. Deşi misiunea ei este de a crea un climat de pace, înţelegere şi bună convieţuire cu concetăţenii de altă etnie, BOR, prin slujitorii ei credincioşi, continuă să fie atacată cu cuvinte injurioase şi de rea credinţă de către presa maghiară, dirijată de vârfurile ei politice.

Legătura indestructibilă dintre biserică şi spiritul naţional, susţinut şi plămădit de ea în sufletele oamenilor, a fost posibilă pentru că – aşa cum spune părintele Episcop Ioan –  în pofida tuturor vitregiilor abătute asupra lor, a fost lucrarea Sfântului Duh revărsată peste iobagii români care nu s-au dezlipit de Carpaţi şi de Biserică ce le-a fost mereu mamă şi dulce mângâiere. Ca în tot spaţiul românesc, spune Sfinţia Sa, pridvorul bisericii a fost prima şcoală a românului, aici au fost iniţiaţi tinerii în tainele limbii române şi ’n credinţa în Bunul Dumnezeu. În vremuri grele, când limba „mamei românce” nu era îngăduită, singurul loc unde se mai putea rosti era Sfânta Biserică. De aceea, ea trebuie susţinută financiar, logistic, moral de către guvernanţi şi întreaga suflare românească în zilele noastre şi pururea.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*