Spitalul – O Gară de Nord

Pacienţi care stau pe scaune, cu bocceluţele pregatite ca în vremurile de bejanie, rudele lor care caută să-i aline din priviri, medici care îşi încordează muşchii faciali pentru a nu izbucni într-un plâns nervos, disperat – iată imaginea multor spitale româneşti pe cale de dispariţie.

Într- o ţară în care se spune că lucrurile vor reveni la normal, suntem nişte spirite în devenire. Cu cât corpul nstru fizic devine mai firav, cu atât corpul astral este mai puternic şi reactivează energia elementelor primordiale pentru a asigura desfăşurarea proceselor vitale în organism.

În Romania, dreptul la sănătate este inexistent. Suntem condamnaţi la o moarte lentă, pe care o purtăm pe picioare. Dacă şchiopătăm, suntem transportaţi de urgenţă la un azil de batrâni unde putem ramâne o secundă sau puţin mai multe, depinde de gravitatea cazului…

Se desfiinţează spitalele pe motive din ce în ce mai bizare, alegorice. Nu contează că unităţile au fonduri, că s-au investit bani pentru modernizarea lor, că au proiecte europene în derulare. Scopul este altul- o aplicare sănătoasă a legii junglei. Cel mai slab este anihilat, cel puternic rezistă în circuitul etern al naturii. Pacienţii fac excursii de la un spital la altul, de la Constanţa la Vaslui şi, printre pastile şi injecţii, admiră peisajul citadin, pudrat cu gropi şi denivelări care sporesc farmecul călătoriei. Medicii iau şi ei drumul exilului, în strainatate sau işi încearcă norocul tot în tara, la alte spitale.

Şi în acest labirint de senzaţii tari, ce atitudine trebuie sa adoptăm?  Să învăţăm să ne apropiem  de Mama Natură, să ne tratăm cu ierburi şi rădăcini? Dar mai avem timp şi bani pentru a căuta vraci sau pentru a ne transforma în vraci? Să incercăm să fugim din propria ţară pentru a ne simţi oameni? Să încercăm să ne revoltăm, să stârpim Răul cât încă mai suntem puternici?

Până când vom trece la acţiune pentru a găsi răspunsuri la întrebările anterioare, ne rugăm frenetic ca Dumnezeu să facă o minune.  Dar pasămite am uitat că minunile nu vin la cei care stau cu mâinile încrucisate, trebuie să le merităm.

Până atunci nu ne rămâne decât să  implorăm cerul să ne izbăvească de dulcea utopie si să ne dea arma înţelepciunii să găsim strategii de oprire a acestui posibil genocid.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*