Ramânem fără ţară!

E criză şi, în principiu, toată lumea ar trebui să strângă cureaua. De la vlădică la opincă. Ei bine, nu-i aşa. Pensionarii strâng cureaua şi mor de foame, calculându-şi banii care nu le ajung nici măcar de medicamente. Unele categorii profesionale altădată respectate şi prospere, care constituiau clasa de mijloc, au ajuns şi ele în pragul sărăciei (în unele cazuri particulare chiar l-au depăşit). Mă refer la profesori, la medici şi la mărunţii funcţionari. Bugetele destinate protecţiei sociale scad, iar beneficiarii sunt verificaţi la sânge, nu cumva să „fure” vreun leu din averea statului. Până şi persoanele cu handicap de gradul I, care aveau dreptul la însoţitor, au ajuns să fie nevoite să se descurce singure, căci … nu mai sunt bani pentru aceşti însoţitori.

În schimb, marii funcţionari, politicienii şi o parte a administraţiei se lăfăie în funcţii, în bani şi în avantaje de tot felul. Sincer, aş fi de acord cu toate măsurile de austeritate, dacă strânsul curelei ar avea loc şi în rândurile lor şi ale clientelei lor. Dacă aş vedea că au măcar voinţa de a-i determina şi pe acoliţii lor, pe rubedenii şi pe „copiii de casă” să strângă cureaua. Din păcate nu-i aşa.

Mare parte din banii pe care i-au împrumutat ţara s-au dus, e adevărat, la susţinerea bugetului de pensii, dar şi la salariile cu care sunt răsplătiţi băgătorii de seamă şi ajutorii de băgători de seamă de rangul I, de rangul II, de rangul III etc. Repet o afirmaţie pe care am mai făcut-o şi altădată : Bucureştiul geme de funcţionari, angajaţi de companii de stat şi de agenţii, dar printre ei nu intră nimeni cu sabia disponibilizării. Aceasta în ciuda faptului că numărul angajaţilor „la stat” din Bucureşti este comparabil cu numărul celor de la Moscova, în condiţiile în care Rusia are o populaţie de opt ori mai mare decât a noastră.

În altă ordine de idei, pe de-o parte strâng cureaua amărăştenii, care tot ei (şi copiii lor) vor trebui să ramburseze împrumuturile, iar pe de altă parte s-a făcut şi se face jaf din avuţia naţională. Iar fără avuţie, de unde să mai avem profit şi venituri ? Petrol nu mai avem, gaze nu mai avem, pădure şi sare nu mai avem, ba chiar şi pământul începem să-l vindem.

Pe de-o parte ni se impune cât grâu să cultivăm şi cât să subvenţionăm (ca să nu devenim un competitor serios pentru marii producători agricoli din Europa), iar pe de altă parte Comisia Europeană ne cere să reducem perioada în care cetăţenii străini pot cumpăra direct pământ în ţară (acum sunt unele restricţii). „Recomandarea” europeană vine în contextul în care taxa pe terenurile nelucrate va determina o vânzare în masă a acestora. Oricum, cu toate restricţiile, după cum apreciază presa conomică, între trei şi cinci la sută din terenul nostru arabil este azi deţinut de străini, deşi suprafaţa totală intrată în posesia lor nu este cunoscută de nici o instituţie românească.

Numai italienii şi danezii deţin cumulat 450 000 ha, ceea ce înseamnă 4,8 procente din terenul agricol lucrat (9,4 milioane de ha). Prin comparaţie, „marii” agricultori români (Culiţă Tărâţă, Ioan Niculae, Adrian Porumboiu, Mihai Anghel şi Ştefan Poienaru) deţin împreună 170.000 ha., adică abia 1,8 la sută din suprafaţa lucrată.

Şi iată câteva exemple : o familie de miliardari danezi, Ingelby, are 11.500 ha, nemţii de la  Vital&Heyl deţin 27 000 ha, un om de afaceri libanez are 24 000 ha  etc. Până şi Emiratul Qatarului „s-a orientat” spre România, unde vrea să-şi facă producţie „proprie” căci importurile costă prea mult. Lasă, în schimb, să importăm noi, românii! Iar ce nu vindem „retrocedăm”. Pe criterii „istorice”. De pildă, cererile de retrocedare ale urmaşilor grofilor din jud Mureş însumează 130 000 ha, urmaşii comitelui Banffy solicitând 40 000 ha, respectiv toată pădurea dintre Topliţa şi Reghin!

Domnilor, puneţi o limită în toate că altfel, credeţi-mă, rămânem fără ţară, la propriu, aşa cum am rămas şi fără avuţia ei !

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*