Pe „Henri”, l-am prins! Cine prinde frunza unei diplomaţii în vânt?

Ar trebui să fim mândri! După o perioadă de-a dreptul penibilă pe plan diplomatic, în sfârşit trăim şi noi o măruntă clipă de glorie. E drept, ea nu ni se datorează nouă, „prostimii”… Nici preşedintelui Republici, nici ministrului de externe, ci, paradoxal, premierului Emil Boc!

După ani şi ani în care faptele cârmacilor noştri în plan diplomatic au produs iritare şi dezgust, acum putem spune că, într-adevăr, am avut şi noi momentul nostru de împlinire. Sincer şi neregizat. Un moment pe care, zic gurile rele şi nespălate ale diverşilor „naomi” de Dâmboviţa, ar fi trebuit să-l savurăm tandru, ca pe un nesperat „croissant” servit la ceas de seară în parcul Operei.

Gloria, de sens masculin de astă dată!, a fost însă efemeră… Şi totuşi, meritul lui Emil Boc nu poate fi negat, premierul reuşind, după demonstraţiile de cosaş, manipulator de buldozere, cioplitor cu barda, reporter de televiziune şi câte şi mai câte, să ne facă şi dovada priceperii lui ca gardă de corp.

Şi nu e lucru de colea, micul nostru premier reuşind să-l prindă din brusca stare de colaps, într-un reflex remarcabil, exersat pesemne pe coridoarele Cotrocenilor, pe ditamai muntele de om, ambasadorul Franţei la Bucureşti. Ba, cu multă delicateţe.

Astfel, în vreme ce opoziţia, prezentă şi ea la eveniment prin „Mihaela, dragostea mea!”, privea lipsită de reacţie şi incapabilă de a pricepe (aidoma rolului pe care îl joacă de câţiva ani încoace) factorii premergători leşinului excelenţei sale, puterea, prin micul nostru premier, îşi sufleca deja mânecile pentru a-l prinde într-un reflex extraordinar pe ambasadorul prins în meandrele unei nefericte conjuncturi caniculare.

Acum, nu este prea clar dacă excelenţa sa a leşinat de-a dreptul ori, având în vedere susţinerile sale pentru colectivităţile „altfel”, a vrut de fapt să testeze îndemânarea premierului nostru.

Fapt care nici nu mai contează. Important este că, după atâţia ani în care am fost puşi la zid pentru chestiunile ţigăneşti de pe malurile Senei ori am fost „atinşi” pe nedrept de entorsele şi crosele diplomatice mai mult sau mai puţin subtile, în sfârşit ne-am ales şi noi cu o apreciere francofonă.

Nu, nu ni s-a transmis că am redevenit micii parizienii ai suratei mai mari! Şi nici nu am recâştigat locul în inima rece a diplomaţiei franceze deţinut pe vremea revoluţiei noastre. Nici măcar nu am reuşit să producem o revizuire a atitudinii ostile a preşedintelui lor faţă de preşedintele nostru. Am aflat, însă, lucru emoţonat de altfel dacă aprecierea ar fi venit din partea unei eventuale „doamne ambasador” Bucureşti, că premierul nostru este „un tip şarmant”.

Lăsând la o parte orice fel de răutăţi, este evident că nu trebuie să trecem de acest moment fără a-l înscrie în cartea marilor „succesuri” portocalii. Şi chiar dacă nu ne-au fost apreciate, ca modele demne de urmat, cruntele măsuri economice aplicate pentru evitarea crizei economice în forma ei abominabilă (v-aţi prins, asta e un cuvânt care place la nebunie francezilor!), chiar dacă nu am fost bătuţi pe umăr pentru cruntele măsuri sociale din care Europa ar trebui să-şi tragă norma de maximă exigenţă pentru a nu produce colapsuri social-umane la nivelul propriilor naţiuni, chiar dacă nu am fost lăudaţi în Consiliul Europei pentru sacrificiul impus poporului nerevoluţionar, tăcut, amorf şi aproape anesteziat, în numele unei inutile, la acel moment, măsuri anti-criză, totuşi laudele „şarmamte” îşi au farmecul lor francofon.

Din păcate, ele nu schimbă realitatea… Guvernanţii noştri ne fac să fim mândri doar într-un singur fel. Accidental. Eventual din postura de „bodyguarzi”! Iar de la Ion Iliescu care dădea mâna, zâmbind nătâng, cu gărzile de corp ale preşedinţilor de state, la premierul care se dovedeşte el însuşi o gardă de corp destoinică, distanţa nici nu este mare.

De aceea, pentru a înregistra noi reuşite pe plan diplomatic, se impune ca miniştri Bakonschi, Boc, Igaş sau Funeriu să se manifeste mai abitir pe lângă clădirile diplomaţilor străini pentru a-i prinde, ca nişte adevăraţi bodyguarzi ce sunt (cu mult înainte de a fi politicieni), pe excelenţele lor leşinate pe meleagurile noastre de căldură, uimire sau, pur şi simplu, groază. Poate chiar  şi „ministăreasa” Elena Udrea şi-ar putea dovedi în acest fel utlitatea, prinzând ceva mai mult decât „frunzele” de sute de mii de euro…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*