Grigore Moisil constata că „Explozibilul cel mai puternic nu este toluenul, nici bomba atomică , ci ideea omenească“. Ne vin în minte atâtea fanatisme rasiale , religioase, regimuri politice criminale. (Unele ideologii conţineau şi multe idei democratice, perspective valoroase, alăturate silniciilor, omorurilor la care ideile îşi vedeau de lumea lor). Ideea este explozibilul cel mai puternic fiindcă EA a făcut saltul la înţelegerea propriilor forţe, a propriilor limite.
Optsprezece ani a stat Aristotel la picioarele lui Platon . Pe cine nu fascinează această aplicaţie a celor mai mari filosofi ai antichităţii. Dialogurile lor fac parte dintre începuturile desemnării a ceea ce este mai important. Pentru Platon IDEEA, CUVINTELE aveau realitate primordială, lumea materială era de ordin secundar, era hotărâtă de prima, era umbra lumii ideilor, îi dovedea existenţa.
Aristotel socotea cuvintele, ideile, simple nume date lumii lucrurilor,
realităţii materiale, iar acestea din urmă sunt chiar lumea de prim rang, fără de care n-ar exista cuvintele, ideile ce o exprimă. Această demarcaţie, atât de cunoscută, poate fi considerată şi un început filosofic demn de spiritualitatea noastră, de LUMEA IDEILOR.
Ideile şi materia au fost cercetate separat, dar şi cu nesfârşitele lor întrepătrunderi.
Dar, avem oare cu adevărat convingeri ? Cele mai multe reflecţii sunt doar păreri. E firesc , doar suntem bombardaţi de păreri, de creaţii ce răspund unor criterii ale înnoirii, ale ţinerii pasului cu moda, cu neînţelese idealuri încorsetate în forme parcimonioase. Ce le justifică? Pasiunea , căutarea de lumi noi, libertatea , judecata că omul se află într-o relaţie cu timpul care i se potriveşte.
E frumos să ne gândim că un scriitor este ,,un creator de monumente morale, făcute cu spiritul şi cu mâna“ (George Călinescu). Şirul îndatoririlor unui creator în domeniile ştiinţei, artei este pe măsura talentelor sale. Momentele imorale ale vieţii lui se transmit, cel puţin cu aceeaşi intensitate cu care opera le transmite pe cele morale. Bineînţeles, viaţa nu-i infirmă opera., însă caracterul celor mari, mai mari îşi cere dreptul la destăinuire.
De atâtea ori prea se întâlnesc ficţiunile, schimbările vin pentru a păstra dreptul de semnătură, sunt perceptibile, imitaţia nu se poate ascunde, e constrânsă de unealta sărăciei . Pastişa jigneşte inteligenţa celorlalţi. Există o circumstanţă atenuantă : raţionamentul prin analogie.
Nici cele mai căutate imagini, metafore, stiluri nu pot în asociere cu imaturitatea înţelesului, nesocotirea adevărurilor, nici pentru două clipe, să oprească o altă inteligenţă. Dacă o fac , întrebaţi-vă de ce ?
Oamenii nu consimt la minciunile în care mulţi politicieni îşi îmbracă calculele cu privire la putere. Ei nu au nevoie de idealizarea vieţii şi nici de imagini catastrofice. Daţi vă rugăm , pe cât posibil, certitudini.
Ideile noastre cuprind atâtea istorii, credinţe, inteligenţe pe cât de multe sunt splendorile şi mizeriile lumii. Au şi dreptul de a fi numite după chipul lor…
Lasă un răspuns