Omul se poate salva doar prin credință

Fiind incapabil de creaţie, comunismul a distrus fără să poată pune nimic în schimb şi, în urma acestei constatări a cărei concreteţe e incontestabilă, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, să-l privim şi din perspectivă teologică. „Antispiritul comunist” de care pomeneşte părintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale. Proteic şi insidios, comunismul îşi păstrează constanta demonică în toate împrejurările. Ca neam şi persoane care am trecut prin experienţa comunistă, ni se impune  ca datorie morală analiza şi înţelegerea acestei experienţe la dimensiunea de experienţă mistică ce ne-a pus în ecuaţie relaţia cu Dumnezeu şi ne-a demonstrat că, într-un mod criptic, dar constant, veşnicia irumpe în timpul istoric.

Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-ţi păstra umanitatea.

În cadrul celor intraţi în temniţele comuniste, în funcţie de modul în care se raportau la trăirea creştină, se disting mai multe categorii, astfel:

–                     cei care aveau o trăire creştină intensă şi înainte de a intra în detenţie,

–                     cei care, deşi aveau o educaţie creştină, nu erau nişte trăitori autentici, creştinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trăirii creştine şi vor intra pe via mistica la fel de intens ca şi cei din prima categorie;

–                     mult mai reduşi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totală necunoştinţă sau chiar în opoziţie cu creştinismul, dar, întâlnind în temniţă pe cei care îl practicau, sesizând seninătatea şi împăcarea cu care îşi petreceau detenţia, au început şi ei să practice rugăciunea şi celelalte fapte creştine posibile într-un asemenea spaţiu;

–                     au existat, desigur, şi deţinuţi care nu au avut o autentică trăire creştină, dintre aceştia administraţia închisorilor îşi racola informatorii. Tot din rândul celor necredincioşi au fost cei care s-au sinucis sau au ieşit din închisoare socotindu-se învinşi şi dorindu-şi răzbunarea. Dar această categorie a victimelor a fost foarte redusă numeric şi foarte puţini au supravieţuit detenţiei, căci lipsa de speranţă şi sentimentul zădărniciei, la care se adăugau condiţiile de gulag, i-a descompus trupeşte şi sufleteşte.

Deci, cei mai mulţi au intrat în detenţie având o educaţie moral creştină, unii o trăiau mai intens, alţii mai puţin, dar în momentul în care au devenit conştienţi că toate punţile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Şi, în ciuda ostracizării extreme la care erau supuşi, şi-au câştigat libertatea şi fericirea, realizând ceea ce părea imposibil – izbânda în faţa comunismului.

Parcurgând numeroase mărturisiri ale experienţelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detenţie, fie redate nemijlocit de protagonişti, în interviurile realizate, se constată că trăirea religioasă şi fenomenul creştin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaţiul ostracizant al temniţei devine prilej de adâncire spirituală,  într-o aşa măsură încât se poate afirma, că trăirea creştină în temniţele comuniste a fost un fenomen de masă.

Altfel spus, în pofida tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuşire a credinţei şi de descompunere interioară a persoanei umane, deţinuţii din închisorile comuniste au reuşit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv şi retrospectiv printre oameni şi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună şi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creştină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaţii mistice şi morale. Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să conştientizăm care sunt soluţiile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conştiinţă cât şi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă şi, mai ales, faţă de generaţiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat şi pluralist, poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici şi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.”

Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalităţii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialistă, nici comunistă, ci consumistă, mărturisitorii temniţei comuniste ne pot fi călăuze spre esenţe. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare şi crimă, ci prin plăcerea senzuală, insidioasă şi la fel de (dacă nu şi mai) destructivă pentru spirit.

Aşadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

 

 

 

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*