Națiunea și grupurile etnice

Grupurile de oameni cu istorii de viaţă şi culturale diferite, cu puternice legături în interiorul grupului şi cu strategii elaborate în raporturile cu cei din afara lui sunt grupurile etnice. Ele pot fi majoritare şi în acest caz formează naţiunile sau minoritare şi atunci se numesc minorităţi naţionale. Ca minorităţi naţionale sunt obiect al legislaţiei naţionale şi internaţionale în care se stipulează drepturile de care trebuie să se bucure pentru a-şi păstra trăsăturile etnice şi culturale definitorii.

Grupul etnic majoritar dintr-o societate constituie naţiunea. Ea (naţiunea) se deosebeşte de grupul etnic minoritar prin aceea că ea dă numele societăţii, poporului acesteia. De pildă, în ţara noastră, grupul etnic majoritar sunt românii care au o pondere de 89,5% din populaţia ţării după Recensământul populaţiei din 2002, pe când celelalte 21 grupuri etnice sau minorităţi naţionale constituie 10,5%. În consecinţă, numele ţării „România” şi al naţiunii – „Naţiunea română” izvorăsc din ponderea şi calitatea etno-culturală a românilor.

În cele ce urmează, ne referim la principalele trăsături ale grupului etnic. Este un grup uman coeziv, cu puternice legături de sânge, cu o istorie şi cultură comune, care îşi făureşte un mod de viaţă propriu, distinct de al altora, trăieşte, munceşte pe acelaşi teritoriu, vorbeşte aceeaşi limbă, are conştiinţa apartenenţei la acel grup. Considerând componenta biologică un dat relativ imuabil, fizionomia lui etnică este o creaţie, un produs social, rezultat al fenomenelor şi proceselor la care a participat şi care l-au marcat în structura sa de personalitate. Etnicul este totalitatea socialului pe care îl întruchipează o populaţie la un moment dat, îl defineşte în substanţa sa cea mai intimă, sinteză a continuităţii şi discontinuităţii lui istorice.

Grupul etnic se distinge prin tradiţia culturală comună şi simţul identităţii ca grup sau subgrup în societate. Conştiinţa de grup etnic adânc inoculată membrilor lui devine una din forţele cele mai nebănuit de puternice în acţiunile orientate benefic sau malefic ale acestuia. Membrii lui se deosebesc de alţi membri ai societăţii după anumite caracteristici culturale. Ei au limbă, religie, istorie, literatură, civilizaţie materială specifice. Cel mai important lucru este sentimentul de identitate al membrilor ca grup tradiţional distinct. Trăsăturile culturale exprimate în limbă, obiceiuri şi tradiţii, port, mod de viaţă şi stil de viaţă, cultură scrisă, orală, trăită sau zidită, folclor, cânt, dans îi deosebesc fundamental de alte grupuri. Simţămintele, scala de valori pe care îşi construiesc concepţia despre lume şi viaţă, despre trecut, prezent şi viitor sunt indicatori „tari” ai grupului etnic. Dacă la aceste trăsături adăugăm elementele culturii materiale reflectate în obiecte, unelte, podoabe, mod de construire a locuinţei, mod de organizare a gospodăriei, a comunităţii etnice, atunci imaginea grupului etnic se întregeşte.

Ceea ce este esenţial este faptul că membrii grupului etnic se identifică sau se recunosc în trăsăturile grupului căruia îi aparţin. În acest fel, identitatea etnică este un proces deschis ce se trăieşte şi se dezvoltă cu fiecare individ şi cu fiecare generaţie. Ea reflectă interacţiunea dintre identitatea individului şi a grupului din care face parte; este, în ultimă instanţă, procesul psiho-individual prin care se conservă trăsături din ambele identităţi – individuală şi de grup – în vederea adaptării adecvate la condiţiile sociale ale mediului de viaţă.

Când un individ se identifică cu un anumit grup etnic, aceasta înseamnă că se defineşte prin trăsăturile acestuia, are ca model acel grup ale cărui valori, norme, simboluri le acceptă şi le interiorizează în propriul comportament şi în conştiinţa de sine. La acel grup el se raportează pentru a-şi defini credinţele, atitudinile, aşteptările sau standardele care îi orientează comportamentul.

Însă naţiunea este o entitate superioară grupului etnic. Ea are atribuţii distinctive la scară societală, simboluri proprii de care membrii ei sunt legaţi prin emoţii şi sentimente puternice, precum steagul, imnul, sărbătorile naţionale, recunoscute prin capacitatea simbolică de reprezentare a întregii societăţi în faţa ei însăşi şi în faţa lumii. Cum s-ar explica, altfel, lacrimile de bucurie ale tuturor campionilor sportivi când se intonează Imnul Naţional şi se ridică Drapelul ţării lor decât prin această imensă forţă simbolică de reprezentare a poporului lor în faţa altor popoare?

Naţiunea, după Dimitrie Gusti, este un organism viu, care se afirmă într-o structură economică şi sufletească specifică şi se menţine printr-o organizare politică şi juridică caracteristică totului. Ea dobândeşte consacrare politică şi juridică prin statul-naţiune sau statul naţiona. Statul naţional este personificarea juridică şi politică a naţiunii. Naţiunea este reprezentată în afara graniţelor de statul naţional care îi apără graniţele, interesele şi înfăptuirile.

Între grupul etnic şi naţiune este un raport de la parte la întreg, naţiunea cuprinzând grupurile etnice ca pe componente organice ale vieţii sociale, economice şi culturale. Etnia sau grupul etnic este o realitate cu atributul perenităţii, dar nicidecum cu atributul statalităţii pe teritoriul unui stat naţional unitar şi indivizibil teritorial. Identitatea etnică stă la baza identităţii naţionale în sensul că trăsăturile ei fundamentale se regăsesc şi în definiţia identităţii naţionale. Deosebirea majoră dintre ele constă în aria conştiinţei de sine care la grupul etnic este mai restrânsă numeric, ca forţă socială sau putere simbolică, pe când la membrii naţiunii conştiinţa de sine se extinde la întreaga comunitate de origine, istorie, cultură, limbă şi religie şi este susţinută  şi cultivată prin instrumentele statului naţional.

Identitatea naţională este o identitate supraordonată căreia i se subsumează identitatea etnică ce se poate dezvolta în limitele statului naţional până la punctul în care nu lezează identitatea naţională. Absorbind toate trăsăturile specifice grupului etnic şi identităţii etnice, identitatea naţională trece dincolo de ele, ea vizând o populaţie majoritară, delimitată de un teritoriu cu frontiere statale, în cadrul cărora se desfăşoară  o viaţă economică, socială şi culturală integrată ce poartă specificul dobândit din istorie de această populaţie în limbă, obiceiuri, port, cultură, religie.

Identitatea naţională este o sinteză superioară a trecutului, a prezentului şi a direcţiilor de evoluţie viitoare. Ca realitate dinamică şi complexă, este într-o strânsă corelaţie cu naţiunea a cărei traiectorie o acompaniază. O naţiune strivită striveşte şi afirmarea deschisă a identităţii naţionale, după cum o naţiune liberă, independentă, suverană, în plină dezvoltare conferă un surplus de mândrie şi demnitate membrilor ei. De aceea, proiectele de integrare europeană, de globalizare sau de dezvoltare transnaţională nu pot să treacă cu vederea vectorul naţional, pentru că el este legat de identitatea membrilor naţiunilor care nu renunţă la propria lor fiinţă, la propria lor moştenire, fără să reacţioneze.

Meritoriu de remarcat este faptul că identitatea europeană nu semnifică renunţarea la identitatea naţională, ci subsumarea acesteia unei entităţi superioare prin conservare şi dezvoltare. Pentru că se tinde nu spre o Europă amorfă, ci spre o Europă unitate în diversitate, unitară şi, totuşi, diferenţiată, în plus, lipsită de discrepanţele şi ameninţările ce au planat asupra ei de-a lungul istoriei. Ceea ce se urmăreşte este inocularea în conştiinţa, comportamentul şi modul de viaţă al cetăţenilor UE valorile care au stat la baza apariţiei şi dezvoltării actualei uniuni de state şi anume: pacea, stabilitatea, securitatea, prosperitatea economică, competitivitatea, fără de care aceasta nu ar fi atins actualul nivel de dezvoltare şi nu ar fi devenit un pol de atracţie pentru celelalte ţări ale Europei.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*