Arhiva zilnică: 14 iulie 2011

Elvira Popescu – actriță de mare succes la Paris și contesă „De Foy”

Așa cum Holywoodul ar fi fost poate altfel fără contribuția actorilor și regizorilor cu rădăcini românești, tot astfel și Parisul ar fi avut o altă evoluție fără artiștii români de marcă, ce au urcat pe scenele pariziene. Printre aceștia putem menționa pe nemuritoarea actriță de teatru și film, plus directoarea de scenă Elvira Popescu (sau Popesco). Născută la 10 mai 1894, în București, România, ea a devenit prin căsătorie „contesă De Foy”. A dat dovadă încă din copilărie de talente scenice: grație în mișcări, prestanță la mers, vioiciune, limpezime în grai și un dar de imitație ascuțit și plin de haz. A absolvit cu brio Conservatorul din București și a fost angajată la Teatrul Național, unde i s-au dat încă de la începutul carierei sale roluri principale. Printre maeștrii care i-au împărtășit tainele actoriei s-a aflat celebrul Constantin Nottara, dar și Aristizza Romanescu. Având inițiativă organizatorică, a întemeiat „Teatrul Mic” și „Teatrul Excelsior” împreună cu actorii Ion Manolescu și respectiv Ion Iancovescu, fiind director de teatru în România, la doar 25 de ani. Autorii francezi au ocupat un loc de predilecție în repertoriul ei, dintre care Louis Verneuil, la vremea aceea unul din cei mai spirituali și în vogă autori de vodeviluri, a fost favoritul ei. Este vorba de același Verneuil, care va scrie mai târziu special pentru Elvira Popescu numeroase piese de teatru și va juca de fapt un rol decisiv în viața și cariera talentatei actrițe. Tot el a angajat-o pentru prima dată în 1923 la Teatrul De la Michodière din Paris – printr-o întâmplare, protagonista titulară fiind bolnavă – în rolul principal din piesa „Ma Cousine de Varsovie”, în care a debutat cu un succes extraordinar, deși nu stăpânea perfect limba franceză. Spectacolul a avut peste 1000 de reprezentații. Aproape instantaneu, „L’accent d’Elvira Popescu” a devenit proverbial.

Critica a elogiat-o „in corpore”, fapt care era foarte rar întâlnit în Franța, supranumind-o „Reine du Boulevard”, „Notre Dame du Théâtre”, „Monstre Sacré” etc. Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat neîntrerupt timp de 65 de ani. Pentru o atât de lungă perioadă de timp, repertoriul pieselor interpretate de ea a fost totuși relativ restrâns. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a mai jucat în creațiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Explicația repertoriului relativ redus este simplă, toate piesele în care Elvira Popescu era protagonistă țineau afișele cu anii, fiind extrem de solicitată de public. Unele dintre ele au depășit 2000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanță rareori egalată de alți actori și/sau actrițe. În mod miraculos, românca noastră era capabilă să transforme, prin prestația sa actoricească, o piesă deplorabilă într-un succes răsunător. În Franța, Elvira Popescu era mai apreciată decât multe dintre vedetele internaționale ale marelui ecran, cum ar fi Greta Garbo. Astfel că înzestrata actriță română nu putea să nu primească propuneri de colaborare și de la producătorii din domeniul cinematografic, în care a debutat de timpuriu. Elvira Popescu a jucat și în mai multe filme foarte apreciate, alături de staruri precum Alain Delon şi Claudia Cardinale. A jucat (la 1912) într-unul dintre primele filme istorice românești, pelicula „Independența României: Războiul Româno-Ruso-Turc 1877”. Începând cu 1920 avea să joace în zeci de filme, vreme de peste 50 de ani, până în 1972, dar perioada sa de glorie cinematografică s-a situat în fascinanții ani ′30 ai secolului trecut! Chiar dacă Elvira Popescu a fost considerată de critică ca neegalând în calitate de protagonistă a ecranului triumfurile teatrale, actrița a creat totuși și pe memoria de celuloid anumite personaje remarcabile. A jucat în filmele „La Présidente”, „Ils étaient neuf célibataires”, „Austerlitz”, „Plein Soleil”, ș.a.m.d. În schimb, ca actriță de scenă, Elvira Popescu era realmente inegalabilă, posedând toate atuurile, subtilitățile, nuanțele și finețele profesiunii. Elvira Popescu și-a asumat și răspunderea conducerii unor companii teatrale, fiind co-directoare alături de actorul Hubert de Malet, la „Théâtre de Paris” și „Théâtre Marigny”. La o vârstă foarte înaintată, fără să-și piardă farmecul, a continuat să țină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară și politică (de toate nuanțele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d’Estaing, precum și mulți alții, se numărau printre cei care o priveau și o ascultau fermecați.

Ca viață privată, Elvira Popescu a avut un singur copil, rezultat din căsătoria cu actorul român Aurel Athanasescu – de care, mai târziu, avea să se despartă, căsătorindu-se cu Manolescu Strunga, ministrul Finanţelor şi Agriculturii la vremea respectivă. Elvira Popescu era febleţea membrilor Casei Regale. Regele Ferdinand era îndrăgostit de ea, Regina Maria o numea „trufanda“, iar principele moştenitor Carol al II-lea şi amanta acestuia Elena Lupescu au avut-o ca prietenă foarte apropiată în exil. Înainte de a pleca în Franța, a divorțat de Manolescu Strunga. Peste hotare, a avut o relație sentimentală cu autorul francez Louis Verneuil și mai târziu s-a recăsătorit, cu un francez „de sânge albastru”, baronul Maximilien Sébastien Foy. Așa a ajuns baroneasă și, ulterior, contesă de Foy. Artista a moștenit atât averea scriitorului Louis Verneuil (prin testament), cât și patrimoniul contelui de Foy, devenind, fără să fi urmărit acest lucru în mod special, stăpână peste o avere considerabilă. Fiica sa, Tatiana Athanasescu, la rândul ei a avut tot o fiică, din căsătoria cu Guy Juvet, Antoinette Juvet-Mir, care este, astăzi, unica urmașă în viață a Elvirei Popescu. În prezent, Antoinette lucrează la Geneva, fiind șef protocol la Organizația Internațională a Muncii, unde are o carieră la vârf de câteva decenii.
Adorata actriță Elvira Popescu a fost distinsă în Franța cu premiul „Molière” rezervat celor mai talentați actori, pentru cea mai bună actriță, decernat de asociația actorilor francezi, și de două ori cu ordinul „Legiunea de Onoare”, una dintre cele mai înalte distincții ale statului francez. Printre personalitățile care o apreciau și o vizitau în ultima parte a vieții s-au numărat și doi politicieni ce au fost președinți ai Franței, Chirac și Giscard d’Estaing. Românca devenită contesă a avut nu o doar viață frumoasă, tumultuoasă, ci și una îndelungată, ajungând până aproape de 100 de ani. „La Blouse Roumaine“, cunoscutul tablou al pictorului Matisse, a fost, se pare, inspirat de către ilustra artistă româncă. Elvira Popescu fost una dintre marile noastre actrițe, reușind să dobândească și o faimă internațională, prin calitățile sale artistice de excepție. A încetat din viață în 1993, la venerabila vârstă de 99 de ani, la Paris. Este înmormântată într-un splendid cavou în marmură (no. 119,diviziunea 89), pe o alee lăturalnică, aproape de ieșirea din Cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Filmografia Elvirei Popescu se întinde pe o perioadă destul de lungă, da la începutul anilor 1920 și până în anii 1970. Vârful activității filmice se găsește într-o perioadă de circa 12 ani, 1931 – 1943, urmată de o revitalizare în anii 1960. Iată o listă invers cronologică a filmografiei actriței: 1912: Independența României regia Aristide Demetriade; 1923: La Jeune Fille de la mansarde (Țigăncușa de la iatac) regia Alfred Halm; 1931: L’Étrangère regia Gaston Ravel; 1931: Ma cousine de Varsovie regia Carmine Gallone; 1932: Sa meilleure cliente de Pierre Colombier; 1934: Une femme chipée de Pierre Colombier; 1935: Dora Nelson de René Guissart; 1936: Le Roi de Pierre Colombier; 1936: L’Homme du jour de Julien Duvivier; 1936: L’Amant de madame Vidal d’André Berthomieu : Catherine Vidal; 1937: La Maison d’en face de Christian-Jaque; 1937: L’habit vert de Roger Richebé; 1937: Le Club des aristocrates de Pierre Colombier; 1937: À Venise, une nuit de Christian-Jaque; 1938: Tricoche et Cacolet de Pierre Colombier; 1938: La Présidente de Fernand Rivers; 1938: Éducation de prince de Alexander Esway; 1938: Eusèbe député d’André Berthomieu; 1938: Mon curé chez les riches de Jean Boyer; 1939: Le Veau gras de Serge de Poligny; 1939: Le Bois sacré de Léon Mathot et Robert Bibal; 1939: Derrière la façade de Georges Lacombe et Yves Mirande; 1939: L’Héritier des Mondésir de Albert Valentin; 1939: Ils étaient neuf célibataires de Sacha Guitry; 1940: Paradis perdu d’Abel Gance; 1941: Parade en sept nuits de Marc Allégret : Madame; 1941: L’Âge d’or de Jean de Limur; 1941: Mademoiselle swing de Richard Pottier; 1941: Le Valet maître de Paul Mesnier; 1942: Fou d’amour de Paul Mesnier; 1942: Frédérica de Jean Boyer; 1942: Le Voile bleu de Jean Stelli; 1960: Austerlitz regia Abel Gance; 1960: În plin soare de René Clément. Au mai fost de-a lungul carierei sale următoarele colaborări: 1. „Au théâtre ce soir”; La voyante (1972) – episod de televiziune, personajul Karma, La locomotive (1968) – episod de televiziune, personajul Sonia, La mama (1967) – episod de televiziune, personajul Rosaria; 2. Austerlitz (1960), a interpretat personajul Laetitia Bonaparte; La Battaglia di Austerlitz, în Italia; Napoleone ad Austerlitz, în Italia; The Battle of Austerlitz, în SUA; 3. Plein soleil (1960), a interpretat personajul Doamna Popova; Purple Noon, în Marea Britanie și SUA; Blazing Sun, doar în Marea Britanie; Delitto in pieno sole, în Italia; Full Sun, în Australia, tradus corect în engleză; Lust for Evil, în SUA, alt titlu; 4. Fou d’amour (1943), a interpretat personajul Arabella; 5. Le Voile bleu (1942), a interpretat personajul Mona Lorenza; The Blue Veil, în țări de limbă engleză; 6. Frédérica (1942), a interpretat personajul cu același nume, Frédérica; 7. Mademoiselle Swing (1942), a interpretat personajul Sofia; 8. L’Âge d’or, (1942), a interpretat personajul Véra Termutzki; 9. Le valet maître, (1941), a interpretat personajul Antonia; 10. Parade en 7 nuits (1941), a interpretat personajul Madame; 11. Paradis perdu (1940), a interpretat personajul Sonia Vorochine; Four Flights to Love, în SUA; Paradise Lost, în Marea Britanie; 12. L’héritier des Mondésir, a interpretat personajul Erika Axelos; The Mondesir Heir, titlu internațional în engleză; 13. Le bois sacré, (1939), a interpretat personajul Francine Margerie; Sacred Woods, titlu internațional în engleză; 14. Ils étaient neuf célibataires (1939), titlu internațional în engleză Contesa Stacia Batchefskaïa; Nine Bachelors, titlu internațional în engleză; 15. Le veau gras, (1939), a interpretat personajul La princesse; 16. Derrière la façade (1939), a interpretat personajul Madame Rameau; 32 Rue de Montmartre, Franța, redenumirea ulterioară a filmului; 17. Eusèbe député (1939), a interpretat personajul Mariska; 18. Éducation de prince (1938), a interpretat personajul Regina Silistriei; Bargekeepers Daughter, în SUA; 19. La Présidente, (1938), a interpretat personajul Vérotcha; 20. Mon curé chez les riches (1938); 21. Tricoche et Cacolet (1938), a interpretat personajul Bernardine Van der Pouf; 22. L’homme du jour, (1937), a interpretat personajul Mona Talia; The Man of the Hour; 23. À Venise, une nuit (1937), a interpretat personajul Nadia; 24. Le club des aristocrates, (1937); 25. L’habit vert, (1937), a interpretat personajul Duchesse de Malévrier; 26. Le Roi, (1936), a interpretat personajul Therese Mannix; The King, în SUA; 27. La maison d’en face, (1936); The House Across the Street, în SUA; 28. L’amant de Madame Vidal, (1936); 29. Dora Nelson (1935), a interpretat personajele Dora Nelson și Suzanne Verdier; 30. Une femme chipée (1934); 31. Sa meilleure cliente (1932); 32. Ma cousine de Varsovie (1931), a interpretat personajul Sonia; 33. L’Étrangère, (1931), a interpretat personajul Miss Clarkson; 34. Țigăncușa din iatac (1923); 35. Independența României (1912).


Un reper important pe traseul turistic al Olteniei: Casa Memorială „Amza Pellea” din Băilești (jud. Dolj)

Acum cinci ani am vizitat Casa Memorială „Amza Pellea” din Băilești (jud. Dolj), admirând obiectele dragi marelui actor, afișele și colajele cu imagini din filme. Am scris și câteva rânduri în Cartea de Onoare. Amintirile au fost putenice, pentru că jucând la Teatrul de Comedie din București, în spectacolul „Pălăria” (regia Horațiu Mălăele), am purtat pe parcursul tuturor spectacolelor o pereche de cismulițe în interiorul cărora scria cu creion chimic „Amza”. Am călcat cumva pe urmele lui… Într-o inițiativă lăudabilă, pe parcursul anului 2023, Muzeul Olteniei Craiova, cu sprijinul Consiliului Județean Dolj, a realizat lucrări de renovare a Casei Memoriale „Amza Pellea” din Băilești, locuință construită în anul 1908 care dispune de arhitectură caracteristică începutului de secol XX. Au fost realizate lucrări de reparații la acoperiș, refacere tencuieli interioare la pereți și tavane, refacere instalație electrică. De asemenea, s-au executat lucrări de hidroizolație, gen de lucrare tehnică folosită cu predilecție în cazul imobilelor monument istoric. Au fost efectuate lucrări pentru refacerea tencuielilor exterioare avându-se în vedere, totodată, și refacerea tuturor elementelor decorative exterioare. Stucaturile care nu au putut fi conservate au fost refăcute prin realizarea unor mulaje. De asemenea, a fost înlocuită tocăria la uși și ferestre, identică cu cea originală, s-a executat branșamentul imobilului la rețeaua de apă și canalizare a municipiului Băilești, cât și alte lucrări specifice.

În încăperile imobilului au fost amenajate expoziții în memoria marelui actor Amza Pellea (1931 – 1983), conținând atât obiecte personale, afișe de filme, cât și o colecție cu arme și recuzită din filme și piesele de teatru jucate. Totodată va fi expus și premiul obținut de Amza Pellea, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru interpretarea din filmul „Osânda” și medalia „Jubileul promoției de aur a teatrului românesc 1956-2006”. Inaugurarea inițială a „Casei Memoriale Amza Pellea” a fost făcută cu ani în urmă. Mai exact, în august 2008. De atunci, casa a putut fi vizitată în întregime, dormitorul, holul și biroul fiind deschise publicului, contra unei taxe de vizitare. Cu toate acestea, până acum, fațada nu fusese refăcută. O renovare era mai mult decât necesară.

Deschiderea oficială a Casei Memoriale „Amza Pellea” a avut loc pe data de 7 aprilie 2024, chiar de ziua nașterii a actorului, în prezența fiicei sale, actrița Oana Pellea și a altor personalități marcante din lumea teatrului și filmului românesc. Toți cei interesați au fost invitați să se alăture în acest moment deosebit pentru a sărbători viața și opera unuia dintre cei mai iubiți și respectați actori români. De asemenea, odată cu inaugurarea ca punct muzeal și turistic, publicul va avea ocazia să admire și o expoziție digitală. În plus, „noi” obiecte personale care au fost ale lui Amza Pellea vor fi prezentate pentru prima oară publicului. Începând cu ora 20.00, în Parcul Tineretului din Băilești a avut loc și proiecția filmului „Nea Mărin miliardar” (regia Sergiu Nicolaescu), la care au participat câteva sute de iubitori ai celei de a șaptea arte. (G.V.G)


Ostrovul – ca o „insulă” de creștinătate…

Ostrovul este singura insulă locuibilă de pe cursul râului Olt din România. Această insulă adăposteşte o comoară spirituală, respectiv Mănăstirea Ostrov, primul lăcaş de măicuţe din țara noastră. Totodată, schitul ascunde un adevărat tezaur. Este vorba despre o icoană făcătoare de minuni. Schimnicii și sihaștrii se ascundeau în grote sau în codrii întunecați, căutând loc liniștit pentru rugăciune. Tot astfel au căutat loc sfânt pe această insulă protejată de apele râului Olt. Staţiunea Călimăneşti-Căciulata-Cozia din județul Vâlcea este cunoscută, în special, pentru izvoarele sale minerale cu care s-a tratat şi împăratul francez Napoleon al III-lea. Totuși, emblema aşezării de pe malul râului Olt, la ieșirea din Defileul „Turnu Roșu” – Cozia este dată de cele patru vestite mănăstiri aflate la poalele munţilor: Cozia, Turnu, Stânişoara şi Ostrov. Există o veche legendă despre Insula Ostrov (ostrov = insulă aluvionară, insulă pe apă curgătoare) din orașul Călimănești.

Legenda spune că, în jurul anului 1250, un țăran fusese prins pe insuliță de revărsarea râului în urma unor ploi torențiale. Acesta, rugându-se, a promis că va înălța pe acel loc un lăcaș de cult dacă nu va pieri în torent. Reușind să scape de furia apelor, își ține promisiunea față de Dumnezeu și ridică pe insulă o biserică din bârne de lemn. Această mănăstire a fost rezidită pe locul unei biserici mai vechi, din secolul al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea, undeva între anii 1520 – 1521, fiind o ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab și a soției sale Despina. Biserica a fost sființită nezugrăvită, iar apoi pictura a fost executată în perioada 1752 – 1760. Tot atunci în aceeași perioadă, pisania veche a fost înlocuită cu o pisanie în limba română cu litere chirilice. De remarcat în arhitectura interioară tâmpla aurită din lemn de tei veche de când biserica, de asemenea icoanele împărătești și Icoana Maicii Domnului, restaurată în 1791 de către un cunoscut zugrav de biserici al locului, Ioan Zugravul. De asemeni, fără a minimaliza restul de valori, sunt trei icoane ale „Sfântului Nicolae”, „Coborârea de pe cruce” și „Sfântul Sava”, icoane de o mare valoare artistică din perioada de început a bisericii și care acum se află în custodia Muzeului de Artă al României din București. Schitul, de-a lungul vremii se mai remarcă prin lucruri importante petrecute aici și care au marcat istoria pământului românesc. Fiind schit de călugărițe de pe la 1522 până în 1890, aici s-au călugărit soția lui Neagoe Basarab, Doamna Despina, cu numele de Platonia și mama lui Mihai Viteazul cu numele de Teofana. Schitul Ostrov este primul așezământ monahal de pe teritoriul actualei Românii pentru călugărițe, lucru remarcat în istoricul schitului afișat la intrare. Mulți călugări care își doreau liniște au fost atrași de insula din Călimănești. Pelerinii pot merge la mănăstirile de la poalele Munților Cozia, în județul Vâlcea. Mitropolitul Olteniei a spus despre această zonă că este un adevărat Ierusalim al țării noastre.

Această insulă este văzută ca o arcă plutind pe ape, unde Dumnezeu a vrut să aibă un lăcaș de cult, numit chiar „Biserica dintre Ape”. Există o poveste în fiecare colț al schitului, dar și pe insulă, dar și o minune atribuită Icoanei Maicii Domnului „Hodighitria”. Aceasta se află în fața catapetesmei din naosul bisericii din fața biserici. În anii 1979-1980, când s-a început construirea barajelor hidroelectrice de pe râul Olt, întreaga insulă, cu tot ce era pe ea, a fost la un pas să fie înghiţită de ape. Călugării de la Cozia şi preoţii Vâlcei s-au rugat de Elena Ceauşescu, soția dictatorului, să salveze mănăstirea şi parcul deondrologic, dar ea a refuzat. Când a plecat de la Ostrov, unde fusese în vizită de lucru, soţia dictatorului a avut un accident de maşină. Ajunsă la spital, a avut un vis premonitoriu. Ce anume a visat nu se ştie, dar imediat a ordonat ca insula să fie înălţată cu şase metri, pentru a fi salvată din calea apelor. Numai că, în procesul de înălţare, tot ce era pe insulă s-a năruit, inclusiv grădina cu smochini, lămâiţe şi stejari bătrâni, știrbindu-i farmecul de altădată. Doar biserica a supravieţuit și s-au replantat arbori și flori. Aproape fiecare colţ al Ostrovului are o poveste cu deznodământ divin, iar în „Cartea de Onoare” a mănăstirii zeci de oameni au povestit minunile de care au avut parte în urma vizitei la mănăstirea dintre ape. Toate, zic ei, au fost posibile datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, „Hodighitria“. Icoana datează din secolul al XVI-lea şi a aparţinut familiei domnitorului Neagoe Basarab. Minuni, peste minuni…

Oltul, râul pe care „plutește” insula Ostrov, este unul din cele mai importante râuri din România. Acesta izvorăște din Carpații Orientali, mai precis din Munții Giurgeu, de acolo de unde aceștia intră în contact cu Munții Hășmaș prin Trecătoarea Oltului. Râul Olt curge prin mai multe județe, precum Harghita, Covasna, Brașov, Sibiu, Vâlcea, Olt și Teleorman. Oltul se varsă în Dunăre lângă Turnu Măgurele, la Islaz. Parcurge un traseu complex, trecând prin Depresiunea Ciucului, Depresiunea Brașovului, Depresiunea Făgărașului, Defileul Turnu Roșu-Cozia, Subcarpații și Podișul Getic, Câmpia Română. Pe Olt există aproape 30 de lacuri de acumulare. Are o lungime de 615 km. În zona Defileului Turnu Roșu, are loc fenomenul de captare, adică „Oltul muntean”, având un bazin mai coborât, ajunge prin eroziune regresivă, să atragă apele „Oltului transilvănean”, mărindu-și astfel bazinul și debitul. Există curse cu un vaporaș care vă poate purta prin toate aceste locuri pline de istorie. Nu trebuie decât puțin timp liber și puțin curaj să treceți apele spre mănăstirea Ostrov, cea mai veche mănăstire de maici din România și insulă de spiritualitate… (George V. Grigore)


Opinii: Cum a fost (și este) distrusă justiția din România de Consiliul Superior al Magistraturii

Ca absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității București (promoția 2002-2006, cursuri de zi),și al cursurilor de master din cadrul aceleiași universități, o să încerc să explic cum a început declinul justiției din România, care s-a produs după adoptarea Constituției României, a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, declin care a continuat și s-a accentuat în fiecare an, astfel că în prezent se poate afirma faptul că justiția din România se află la stadiul de dezastru. Nu se mai poate spune că în această țară există justiție, din moment ce termenul mediu în care se soluționează un dosar în instanțele de judecată este de cinci ani, iar acest termen crește necontenit, fără a putea fi oprit și se va ajunge la soluționarea unui dosar în instanțele din România în 10-15 ani. Toată nenorocirea a început după anul 2004, odată cu adoptarea actelor normative menționate mai sus. Membrii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-au plâns atunci că trebuie să se conducă administrativ singuri, și nu de Ministerul Justiției, cum era normal de fapt pentru ca să existe un echilibru al puterilor, iar după ce au atins acest scop, și-au însușit tot ce era mai rău din practica ministerului, ajunându-se să se constituie un fel de elită administrativă în cadrul magistraților: adică unii numai inspectori, cu salarii duble și fără sa aibă limite în mandatele de șase ani, putând ieși la pensie cu 25 de ani vechime numai ca inspector, cu delegați permanent în executiv (deși Constituția interzice alte funcții, în afară de cele universitare, dar nimeni nu ridică excepția de neconstituționalitate, pentru că nu este posibil așa ceva, nu poți avea ca bază un litigiu cu un coleg pe această problemă), etc.

Ulterior, cu noua postură dobândită, CSM a trecut la transformarea concursurilor de admitere în magistratură într-un instrument de făcut bani. Legea nr. 303/2004 la acel moment era o lege bună, deoarece punea bazele admiterii în magistratură în condiții de competență, obiectivitate și transparență. Dar, CSM a încălcat această lege din primul an. Articolul 12 din această lege prevedea că admiterea în magistratură se face pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii, iar în art. 14 alin. (2) şi art. 15 al. (8) se arătau şi în ce constau aptitudinile candidaţilor necesare exercitării funcţiilor, respectiv cele medicale și psihologice. Prin urmare, testarea candidaților la aceste concursuri trebuia să se facă în temeiul competenței profesionale (adică prin proba juridică), a aptitudinilor medicale și psihologice (vizita medicală și testul psihologic – scris și oral), și buna reputație care se verifica la finalul concursului.

Începând cu anul 2005, CSM a introdus, prin regulamentele de concurs pe care le emitea, următoarele probe în cadrul concursurilor pentru admiterea în Institutul Național al Magistraturii și admiterea în magistratură (cu 5 ani vechime, direct pe post): testul juridic de tip grilă, testul de logică și proba interviului. Ulterior, candidații declarați admiși la aceste probe trebuiau să parcurgă vizita medicală și testarea psihologică – scrisă și orală. În final, se verifica pe baza actelor depuse de candidat, buna reputație. În concluzie, CSM a introdus testul de logică și proba interviului fără ca legea să le prevadă și a justificat asta prin faptul că acestea fac parte din aptitudinile pe care le prevede legea în art. 12, deși aptitudinile erau cele medicale și psihologice, și nu altele. În continuare, voi face referire la cele trei probe din cadrul concursului: proba juridică, proba de logică și proba interviului. Precizări cu privire la proba juridică. Aceasta a constat într-un test de o sută de întrebări tip grilă, iar pentru ca un candidat să rezolve minim 70 de teste pentru a promova, era nevoit să memoreze materia cuvânt cu cuvânt. Această modalitate de testare era total neadecvată și nepotrivită pentru un asemenea concurs, pentru că în activitatea de zi cu zi un judecător sau procuror nu rezolvă teste grilă. Ar fi fost necesar să se introducă, pe lângă testele grilă, spețele juridice pentru că în acest fel candidații sunt testați cu privire la capacitatea lor de a face analize și conexiuni cu privire la articole, instituții și principii de drept, etc. Spețele au fost introduse de CSM în anul 2019, dar voi reveni și voi explica de ce CSM a luat această decizie. Având în vedere această modalitate de testare facilă la proba juridică, numărul candidaților care se înscriau la concurs în fiecare an era foarte mare, în jur de 3500-4000 la ambele concursuri (concursul de admitere în INM și magistratură). Cum taxele de participare erau foarte mari (în jur de 130 €/candidat), din organizarea acestor concursuri CSM obținea un profit enorm, pe care eu îl estimez la câteva sute de mii de euro (încasările erau în jur de 400 – 500.000 €, iar cheltuielile cu organizarea nu cred că depășeau 100.000 €). Nu cunosc dacă acești bani se duceau la bugetul de stat, dar dacă nu se întâmpla asta iar banii intrau în CSM, atunci persoanele din conducerea acestei autorități publice probabil că îi împărțeau între ei prin tot felul de prime, sporuri sau alte asemenea facilități. Astfel cred că pot fi explicate și averile colosale ale membrilor Plenului CSM. De exemplu, actuala șefă a CSM (conform declarației de avere) are în conturile bancare peste 440.000 €, deține mai multe terenuri intravilane în Argeș și București, un apartament în Pitești, un spațiu comercial și o casă de locuit în București. Cum poți să strângi o asemenea avere doar dintr-un salariu de judecător? Deoarece proba juridică putea fi promovată în acest mod, în principal prin memorarea mecanică a materiei, mulți candidați, pe care eu îi numesc „nulități de absolvenți” deoarece au absolvit facultățile de drept fără să dea o mare importanță studiului, după ce au obținut diplomele de licență, s-au închis în casă un an sau doi, au învățat materia pe dinafară ca pe poezie (dar fără să înțeleagă mare lucru din ea), s-au prezentat la aceste concursuri și au bifat răspunsurile la testele grilă, iar în acest fel s-au trezit judecători și procurori în România, mulțumită CSM-ului. Ne amintim cazul crimelor de la Caracal, în care un procuror i-a oprit pe polițiști să intre în casa lui Gheorghe Dincă și a stat la poarta acestuia până dimineață, pentru că procurorul respectiv nu cunoștea reguli elementare de procedură penală, el nu știa pe ce lume se află. Un alt exemplu recent este cazul judecătoarei de la Mangalia din dosarul șoferului drogat care a omorât doi tineri, judecătoare care a dat dovadă de o incompetență și ignoranță greu de imaginat, deoarece verifica prezența victimei decedate în sala de judecată și nu știa că în acel accident au decedat două persoane. Acești magistrați sunt produsul concursurilor organizate în acest fel de CSM, iar ca ei eu cred că sunt sute. Revoltător este că după ce procurorul a fost suspendat din funcție și cercetat, în final a fost reprimit în magistratură.

Eu și colegii mei de la Universitatea București (alături de care am participat intens în timpul facultății la cursuri și seminarii), dar și de la alte facultăți de drept care au cel mai înalt calificativ acordat în acest domeniu și care fac parte din hexagonul facultăților de drept (Universitatea București; Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași; Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu; Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca; Universitatea din Craiova; Universitatea de Vest din Timișoara) nu am reușit să promovăm aceste concursuri sau unii dintre noi au reușit foarte greu, încercând a cincea sau a șasea oară, deoarece ne luptam pe locurile scoase la concurs cu asemenea absolvenți. Eu am susținut de patru ori acest concurs, după ce am finalizat facultatea în anul 2006 și până în anul 2009 inclusiv și am reușit în anul 2008 să trec de toate probele, dar media finală nu a fost suficientă pentru a ocupa un loc. Am avut ghinion, deoarece în acel an au fost 160 de locuri iar eu am ocupat locul 178, dar în următorii ani au fost minim 200 de locuri la aceste concursuri. Ulterior, după ce am dobândit cinci ani vechime în profesia de avocat, am participat la concursul pentru admiterea în magistratură pentru prima dată în anul 2014 și am reușit să promovez probele scrise (proba juridică și proba de logică) la concursurile organizate în anul 2017 și anul 2018, dar la proba interviului am fost respins, la ambele concursuri.

Precizări cu privire la proba de logică. Aceasta a constat în rezolvarea unor teste Law School Admission Test (LSAT), și care erau utilizate pentru admiterea la Facultățile de Drept din Statele Unite, Canada sau Australia. În niciun caz nu erau folosite pentru admiterea în magistratură într-una din aceste țări, iar din informațiile care au existat, acestea erau cumpărate de la universitățile din SUA și traduse mot-a-mot, în felul acesta născându-se această probă pentru aceste concursuri la noi în țară. Este inutil să reamintesc faptul că unele dintre aceste teste grilă făceau referire și la acte de natură sexuală, motiv pentru care presa a scris de câteva ori, într-un mod peiorativ bineînțeles, despre cum se poate deveni magistrat în România susținând asemenea concursuri. De ce a introdus CSM aceste teste LSAT la admiterea în INM și magistratură în România? Probabil că cineva obținea un profit din toate aceste tranzacții, deoarece acest lucru presupunea cumpărarea, traducerea și vinderea lor către CSM. Un alt motiv este și acela că dacă în locul lor se introduceau spețele juridice, numărul candidaților care se înscriau la aceste concursuri se reducea în mod dramatic și astfel încasările aveau serios de suferit. Precizări cu privire la proba interviului. Aceasta a fost de departe cea mai abjectă, sinistră și ridicolă probă care ar fi putut fi introdusă într-un astfel de concurs. La început, această probă nu a fost eliminatorie, iar nota obținută era adunată cu cea de la proba juridică și proba de logică și se obținea astfel o medie finală. Cred că CSM nu a instituit-o de la început ca fiind o probă eliminatorie pentru că nu a vrut să șocheze. Aceasta a devenit eliminatorie începând cu anul 2012 și astfel CSM a ajuns acolo unde a dorit de fapt: selecția judecătorilor și procurorilor din România se putea face într-un mod pur subiectiv și astfel se controla cine va ocupa posturile de judecător sau procuror în România și câte locuri vor fi ocupate în fiecare an. CSM a numit-o ca fiind „regina probelor”, spunând că proba juridică nu mai este reprezentativă pentru aceste concursuri. Cum poți să faci asemenea afirmații?

În facultate, îmi amintesc spețele complexe pe care le primeam la orele de seminar sau la examene (în special la materiile drept civil – contracte speciale, teoria obligațiilor, dreptul proprietății intelectuale, drept penal – partea specială, procedură civilă, procedură penală, etc.) iar pentru CSM, la aceste concursuri „regina” este o probă a interviului în care candidații sunt chestionați cu privire la proverbe și zicale sau alte asemenea enormități. La finalul anului 2009, am susținut în cadrul Baroului București examenul de definitivat în profesia de avocat, iar acesta a constat doar în spețe juridice foarte complexe (câte două la fiecare materie – drept civil, drept procesual civil, drept penal, drept procesual penal – iar timpul acordat a fost 1 oră/speță) astfel că din 87 de avocați stagiari am promovat doar eu și încă 12 (15 la sută). Mă întreb, câți dintre candidații care au reușit să promoveze concursurile organizate de CSM cu teste grilă ar fi reușit să rezolve aceste spețe? Criteriile de examinare în cadrul probei interviului au fost și sunt în continuare pur subiective, candidații nu cunosc motivele pentru care sunt respinși iar în acest fel admiterea candidaților în temeiul nepotismelor, cunoștințelor sau șpăgilor, au fost și sunt în continuare ușor realizabile. Au existat multe cazuri în care cei care au ocupat primele locuri la proba juridică și care aveau studii juridice serioase, au fost respinși la proba interviului (pentru că s-a realizat faptul că aceștia sunt prea deștepți și nu pot fi controlați sau manipulați; sau poate că nu au primit recomandări din partea vreunei cunoștințe, etc.). În niciun an nu s-au ocupat toate locurile scoase la concurs și au fost mulți ani în care nu s-au ocupat nici jumătate din locuri, ceea ce a condus la un deficit de personal în instanțe și parchete fără precedent. Este evident și că profitul într-o asemenea situație este direct proporțional cu numărul candidaților respinși la interviu, deoarece locurile astfel neocupate sunt redistribuite de CSM la următorul concurs. De bine ce merge această condiţie a interviului, s-a ajuns ca în prezent să intre în magistratură oameni cu condamnări penale definitive, deşi era clar în concepţia iniţială a Legii nr. 303/2004 şi a Legii nr. 304/2004 că buna reputaţie este o condiţie separată de cazierul judiciar, pentru că altul era şi este rostul reabilitării şi alta este condiţia bunei reputaţii, care nu se modifică automat la împlinirea unui termen. Mergând pe aceeaşi pantă descendentă, CSM-ul a ajuns să solicite să fie reglementată şi instituţia radierii sancţiunilor disciplinare, care nu poate însemna altceva decât faptul că CSM, în loc să se pună în locul oamenilor cinstiţi şi care vor să aibă încredere în justiţie, se pune în locul celor care încalcă legea iar grija CSM este ca aceştia să poată redeveni magistraţi la un moment dat, de parcă justiţiabilii ar putea avea încredere într-un magistrat care a fost cândva condamnat penal definitiv. Din acest punct de vedere, se pare că accederea în magistratură este mai permisivă şi decât accederea în funcţiile de demnitate publică, pentru că cineva nu poate ajunge premier al României dacă a fost condamnat penal şi chiar dacă validarea acestuia ar veni din partea alegătorilor, în timp ce aceeaşi persoană poate deveni magistrat, chiar dacă opinia publică ar avea o părere proastă despre modul în care acesta ar putea să fie garantul aplicării legii. Urmărind interese obscure, meschine şi fără legătură cu demnitatea funcţiei de magistrat, CSM și elita din sânul magistraturii aduce în realitate un imens prejudiciu unei puteri a statului deja slăbite sub aspectul încrederii populaţiei în capacitatea acesteia de a-şi îndeplini menirea.

Pentru a vă ajuta să vă construiți o imagine asupra a ceea ce înseamnă proba interviului și ce fel de persoane sunt admise la această probă, mai precizez faptul că în perioada în care am susținut aceste concursuri am cunoscut mai mulți candidați, iar unii mi se păreau oameni de slabă calitate, mediocri și obedienți. Unul dintre aceștia a reușit să promoveze probele scrise și a fost admis și la proba interviului, chiar dacă studiile juridice le absorbise la o universitate privată cu învățământ la distanță, astfel că acesta nu participase în toată perioada facultății la nicio oră de curs sau de seminar. Un alt candidat, care absolvise Academia de Poliție și care, după modul cum vorbea, mi se părea a fi o persoană capabilă, inteligentă și deșteaptă, a fost respins la proba interviului. O altă problemă în ceea ce privește proba interviului. În urmă cu doi ani am adus la cunoștință faptul că există firme de avocatură care au avocați în aceste comisii de interviu, dar nimeni nu a luat vreo măsură împotriva acestei situații. (…) Or, să nu încerce cineva să mă convingă că soarta anumitor dosare nu poate fi influențată de această situație, din moment ce avocatul lor este prezent în aceste comisii de interviu și contribuie astfel la soarta și cariera profesională a viitorilor magistrați (pentru că aceste comisii de interviu decid practic cine va fi judecător și procuror în România). Ulterior, acești avocați se prezintă cu dosarele clienților în fața acestor magistrați, iar aceștia evident că le poartă o simpatie și recunoștință avocaților din moment ce nu au fost respinși la proba interviului și pot să încline astfel balanța în favoarea lor, în ceea ce privește dosarele pe care le au de soluționat. În asemenea condiții, cred că cea mai bună denumire pentru justiția noastră ar fi aceea de „cooperativa”.

La începutul anului 2019, în cadrul litigiului pe care l-am declanșat în anul 2017 împotriva CSM (după ce am fost respins la proba interviului) pentru anularea regulamentului de concurs deoarece acesta încălca mai multe legi, inclusiv Legea nr. 303/2004 (Înalta Curte anulând prin hotărâre definitivă regulamentul de concurs prin Decizia nr. 5228/15.10.2020 pronunțată în dosarul nr. 5194/2/2017, situație care echivalează cu săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu comis de membrii Plenului CSM, faptă prevăzută și pedepsită de art. 297 Cod penal), în răspunsul pe care l-am depus la întâmpinarea formulată de CSM, am criticat în termeni duri și faptul că nu se introduc spețele juridice și nu se elimină proba de logică (testele LSAT) care este o probă inutilă și stupidă pentru acest concurs. În toamna anului 2019, la organizarea următoarelor concursuri de CSM, au fost introduse spețele juridice și a fost eliminată proba de logică. Consecința a fost aceea pe care am anticipat-o: numărul candidaților care s-au înscris în fiecare an la aceste concursuri s-a redus la jumătate (1500-2000 de candidați la ambele concursuri) deoarece acele „nulități de absolvenți” de care v-am vorbit la început, au realizat faptul că nu pot să treacă de spețele juridice chiar dacă ar fi încercat de zece ori.

Eu estimez că în cei 14 ani în care au fost testate cunoștințele juridice ale candidaților doar în acest mod prin testele grilă, mai mult de jumătate dintre aceștia care au reușit să intre astfel în magistratură (adică peste 2000) nu ar fi reușit să intre niciodată dacă aceste concursuri ar fi fost organizate într-un mod responsabil de CSM. Consecințele: 1. acești magistrați au produs și produc în continuare practică judiciară de slabă calitate; 2. mediocritatea acestor oameni conduce la ușurința controlului și manipulării lor. Dacă ați fost în ultimii ani prin instanțe, probabil ați observat că unii judecători nu se implică în actul de justiție, nu se apleacă asupra cazului și nu sunt interesați să descopere sau să cerceteze amănunte importante ale litigiului, ci doar așteaptă finalizarea pledoariilor pentru a trece la următorul dosar. Mulți dintre aceștia sunt absolvenți ai unor universități private, sau chiar și de stat, care au desfășurat de-a lungul anilor fapte de comerț cu diplome. Acești absolvenți ar fi ținut acele diplome pe undeva prin sertare și probabil că ar fi profesat în alte domenii, dar, acum ei sunt oameni importanți în această țară deoarece CSM a fost interesat de încasările și profitul din aceste concursuri și mai puțin de calitatea persoanelor care urmau să ocupe posturile de judecător sau procuror în România. Testarea cunoștințelor juridice doar prin testele grilă aducea un număr mare de candidați, iar costul corectării răspunsurilor era practic inexistent pentru că foile cu răspunsuri se scanau și se introduceau într-un program în calculator care le corecta automat. Introducerea spețelor juridice a înjumătățit numărul candidaților și a crescut costul corectării răspunsurilor, pentru că a fost necesară angajarea de corectori. Pierderi materiale mari pentru CSM.

Sunt de părere că nu se mai poate face nimic pentru a salva justiția. Atâția ani au fost batjocorite aceste concursuri, iar proba interviului este încă prezentă și din această cauză justiția va fi slăbită din ce în ce mai mult și va merge din rău în mai rău. Cetățeni umiliți de ignoranța și incompetența magistraților, asemeni celor exemplificați mai sus, vor continua să existe, iar până când în această țară va fi un haos total datorită justiției, nu este decât o chestiune de timp. (…) Ar fi posibil să încercăm să mai reparăm ceva, dar pentru acest lucru, cel puțin de acum înainte, ar trebui să fie eliminată proba interviului și să se facă selecția judecătorilor și procurorilor în temeiul competenței profesionale, așa cum este normal și legal. Dar, din moment ce CSM respinge aceste schimbări, mă întreb cine ar putea să intervină și să ia vreo măsură. Colegii mei avocați au firme de avocatură și nu își permit să își pună în pericol dosarele din instanțe și în acest fel încasările din activitatea de avocat; magistrații țin de scaunele lor și nu vor să deranjeze CSM-ul; jurnaliștii și alți formatori de opinie nu critică această autoritate publică; iar politicienii sunt ultima categorie care ar putea să facă ceva, deoarece ei votează cum li se dictează de la centru. Salvarea ar putea să vină de la Ministerul Justiției, care ar trebui să înțeleagă gravitatea situației și să întocmească un proiect de lege prin care să elimine proba interviului și să îl trimită Parlamentului României pentru aprobare. Reamintesc faptul că aceste atribuții ale Ministerului Justiției și ale Parlamentului României de a avea posibilitatea să modifice prin lege organică condițiile de participare la aceste concursuri, se datorează efortului meu, deoarece în anul 2020 am reușit să conving Curtea Constituțională de necesitatea modificării Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (Decizia nr. 121 din 10 martie 2020 a C.C.R. pronunțată în dosarul nr. 211D/2018 și publicată în Monitorul Oficial nr. 487 din 09.06.2020). Și bineînțeles, ar trebui să fie revizuite multe dintre atribuțiile CSM.  (Semnează avocat Ionel Stan)


Regizorul de film american Lewis Milestone – câștigător a două Premii Oscar – s-a născut la Chișinău

Regizorul Lewis Milestone (născut Lev Milștein) s-a născut la 30 septembrie 1895, în orașul Chișinău din Basarabia, într-o familie de evrei. În 1912 a emigrat în SUA. A fost fiul unui producător de îmbrăcăminte, și-a petrecut copilăria atât în Chișinău, cât și în Odesa. Ulterior a studiat ingineria în Belgia și la Berlin. A vorbit fluent limba germană și limba rusă. Milestone a avut o afinitate pentru teatru, care s-a manifestat la o vârstă fragedă. Mai târziu a fost angajat pentru o serie de slujbe necalificate (de la spălat vase, la asistent de fotograf), a intrat la Corpului Armatei în 1917 pentru a regiza filme educative de scurt metraj pentru trupele americane. După primul război mondial, având cetățenia americană dobândită, a activat la Hollywood, susținut de director William A. Seiter în studiourile „Ince Studios”.

Începe cariera sa în calitate de asistent de tăierea filmelor. Într-o perioadă scurtă de timp a devenit redactor, apoi, director adjunct și mai târziu scenarist pentru multe dintre proiectele inițiate. La începutul anilor 1920 a acumulat o vastă experiență din mediul general a producerii și regizării filmelor, acesta a influențat, nemijlocit, foarte mult stilul său de regie de mai târziu. A regizat, între altele, cunoscutele filme artistice „Doi cavaleri arabi” (1927) și „Nimic nou pe frontul de vest”, pentru ambele filme primind câte un premiu Oscar pentru cel mai bun regizor. A mai fost nominalizat la Oscar cu filmele „The front page” (ca Cel mai bun regizor) și „Of Mice and Men” (ca Cel mai bun film). A mai semnat regia unor filme celebre ca Ocean’s Eleven (1960) și Revolta de pe Bounty (1962).

Bogata sa filmografie cuprinde: 1918 – The Toothbrush (regizor), 1918 – Posture (regizor), 1918 – Positive (regizor), 1919 – Fit to Win (regizor), 1922 – Up and at ‘Em (scenarist), 1923 – Where the North Begins (editor), 1924 – The Yankee Consul (scenarist), 1924 – Listen Lester (scenarist), 1925 – The Mad Whirl (scenarist), 1925 – Dangerous Innocence (scenarist), 1925 – The Teaser (scenarist), 1925 – Bobbed Hair (scenarist), 1925 – Seven Sinners (regizor și scenarist), 1926 – The Caveman (regizor), 1926 – The New Klondike (regizor), 1926 – Fine Manners (regizor, nemenționat), 1927 – The Kid Brother (regizor, nemenționat), 1927 – Two Arabian Knights (regizor), 1928 – The Garden of Eden (regizor), 1928 – Tempest (regizor și scenarist, nemenționat), 1928 – The Racket (regizor), 1929 – New York Nights (regizor), 1929 – Betrayal (regizor), 1930 – Nimic nou pe frontul de vest (regizor), 1931 – The Front Page (regizor), 1932 – Rain (regizor), 1933 – Hallelujah, I’m a Bum (regizor), 1934 – The Captain Hates the Sea (regizor), 1935 – Paris in Spring (regizor), 1936 – Anything Goes (regizor), 1936 – The General Died at Dawn (regizor), 1939 – Of Mice and Men (regizor), 1939 – The Night of Nights (regizor), 1940 – Lucky Partners (regizor și scenarist), 1941 – My Life with Caroline (regizor), 1943 – Edge of Darkness (regizor), 1943 – The North Star (regizor), 1944 – Guest in the House (regizor), 1944 – The Purple Heart (regizor), 1945 – A Walk in the Sun (regizor), 1946 – The Strange Love of Martha Ivers (regizor), , 948 – Arcul de triumf (regizor și scenarist), 1948 – No Minor Vices (regizor); 1949 – The Red Pony (regizor); 1951 – Halls of Montezuma (regizor); 1952 – Les Misérables (regizor); 1952 – Kangaroo (regizor); 1953 – Melba (regizor); 1954 – They Who Dare (regizor); 1955 – La Vedova X (regizor și scenarist); 1957 – Alfred Hitchcock Presents (serial TV) (regizor); 1957 – Schlitz Playhouse (serial TV) (regizor); 1957 – Suspicion (serial TV) (regizor); 1958 – Have Gun – Will Travel (serial TV) (regizor); 1959 – Pork Chop Hill (regizor); 1960 – Ocean’s 11 (regizor); 1962 – Revolta de pe Bounty (regizor); 1963 – The Richard Boone Show (serial TV) (regizor); 1963 – Arrest and Trial (serial TV) (regizor).

Regizorul american a făcut parte dintre acei abili tehnicieni hollywoodieni care s-au lansat în toate genurile și registrele, neavând o chemare specială pentru niciunul dintre ele. Fără putința și nici dorința de a impune un stil, este gata să răspundă gusturilor și cerințelor momentului, așa cum rezultă din vizionarea unor pelicule cum sunt: Frați de arme (Premiul Oscar), Nimic nou pe frontul de vest (1930; Premiul Oscar pentru film și regie), Prima pagină, Ploaia, Oameni și șoareci, Doi cavaleri arabi (1927)… Foarte cunoscut în lumea americană a filmului, regizorul, scenaristul și producătorul Lewis Milestone,a muritpe 25 septembrie 1980, în orașul Los Angeles, din California, SUA). În anul 2003 o marcă poștală i-a „împrumutat” chipul, spre nemurirea sa. Oricum, vasta sa operăcinematografică a rămas moștenire iubitorilor celei de a 7-a arte, spre delectare și cercetare.


„Smart Lab” dedicat tinerilor și adulților cu autism…

Asociația „Autism Voice” și „BRD Asigurări de Viață” au lansat cu succes primul „Smart Lab” dedicat tinerilor și adulților cu autism, în cadrul unui eveniment special desfășurat la sediul organizației. Această colaborare reprezintă un moment important în parcursul inițiativei lor comune de a transforma viețile persoanelor cu tulburări de spectru autist din România, oferindu-le acces la tehnologii de ultimă generație și resurse specializate. Participanții la eveniment au avut ocazia să observe metodele de învățare la care vor avea acces tinerii și adulții în cadrul Smart Lab-ului. Acest laborator nu este doar un spațiu, ci o oportunitate de explorare și experimentare, unde aceștia își pot dezvolta abilitățile în domenii diverse precum construcții, IT, robotică, logistică, digital, comunicare la distanță, botanică și multe altele. „În cadrul proiectului Smart Lab derulat de Autism Voice cu susținerea BRD Asigurări de Viață, partener drag nouă, avem ca scop dezvoltarea abilităților necesare la un viitor job. Smart Lab-ul este integrat în programele de recuperare ale Autism Voice și este utilizat de către beneficiarii proiectului nostru și datorită unor traineri externi, cu know-how atât în domeniile de tehnologie, cât și în lucru și comunicarea cu tineri cu afecțiuni din spectrul autist. În cadrul atelierelor pe care le desfășurăm, beneficiarii învață aptitudini și know-how pentru angajabilitatea lor în domenii variate. Demersurile noastre au în vedere integrarea pe piața muncii a persoanelor cu autism, ceea ce reprezintă un prim pas spre schimbare și o speranță pentru întreaga comunitate. Inițiativele Autism Voice au ca scop facilitarea de oportunități reale de ocupare pe piața muncii pentru aceste persoane”, explică Anca Dumitrescu, Președinte „Autism Voice”.

Parteneriatul solid dintre „Autism Voice” și „BRD Asigurări de Viață” nu se oprește aici însă. Proiectul propune o colaborare pe termen lung, cu acțiuni concrete menite să consolideze abilitățile și cunoștințele beneficiarilor cu scopul de a-i pregăti pentru piața muncii. Prin intermediul atelierelor de educație non-formală și craftsmanship, 15 adulți și 150 de adolescenți cu autism vor beneficia de sesiuni educative și practice, create special pentru a-i sprijini în dezvoltarea abilităților esențiale în diverse domenii. Acest proiect remarcabil este posibil datorită sponsorizării oferite de „BRD Asigurări de Viață” în valoare de 50.000 de euro, care marchează astfel implicarea activă și susținerea financiară a instituției în inițiativele de incluziune socială. „Această inițiativă rezonează puternic cu valorile companiei pe care o reprezint, de incluziune și egalitate de șanse. Smart Lab-ul nu este doar un spațiu de învățare; reprezintă o poartă către noi posibilități pentru tinerii cu tulburări din spectrul autist. Prin furnizarea de resurse și tehnologii avansate, acest laborator le va permite să-și dezvolte competențe esențiale în domenii de viitor precum IT-ul și robotica, dar nu numai. Este un pas crucial în direcția integrării lor eficiente în societate și pe piața muncii. La BRD Asigurări de Viață ne dedicăm nu doar afacerilor, ci și susținerii comunității. Investind în acest proiect, ne unim forțele pentru a crea o lume mai deschisă și mai accesibilă pentru toți. Să nu uităm că educația e cea mai bună asigurare de viață, contribuind la dezvoltarea personală și profesională, oferind acestor tineri instrumentele necesare pentru a-și dezvolta abilitățile sociale, cognitive și de comunicare”, a declarat Benjamin Turquin, Director General BRD Asigurări de Viață.

„Autism Voice” și „BRD Asigurări de Viață” exprimă recunoștința lor față de toți cei care au contribuit la succesul acestei inițiative, subliniind importanța colaborării dintre organizațiile non-guvernamentale și sectorul privat în sprijinirea persoanelor cu autism. Proiectul reprezintă un exemplu elocvent al impactului pozitiv pe care îl pot avea astfel de parteneriate în comunitate și confirmă angajamentul ambelor entități pentru promovarea incluziunii sociale și profesionale a persoanelor cu autism. Misiunea asociației „Autism Voice”, încă din 2008, este de a dezvolta și a oferi, la nivel național, cei mai buni specialiști și cele mai bune programe de recuperare și integrare a copiilor cu tulburări din spectrul autist sau comportamentale. Asociația operează două centre de terapie de renume în România și Institutul „Autism Voice”, având o echipă multidisciplinară care asigură rezultatele optime în recuperarea abilităților copiilor cu dizabilități neuropsihice prin terapie ABA, psihoterapie, logopedie, consiliere, grupuri de dezvoltare și integrare socială și școlară. Acestea includ programe de diagnosticare precoce, evaluare și terapie, consiliere și training pentru părinți și cadre didactice, formare a specialiștilor, materiale educaționale și terapeutice speciale, programe de integrare socială și activități de advocacy și educare pentru conștientizarea publicului și a profesioniștilor cu privire la contribuția lor în evoluția copiilor cu tulburări de dezvoltare sau de spectru autist.
Pentru Asociația „Autism Voice”, vara 2022 a venit cu trei premii obținute pentru munca din ultimul an în sprijinul copiiilor cu autism și pentru proiectele de sănătate mintală pediatrică. Asociația „Autism Voice” a fost premiată la „Gala Premiilor Participării Publice” pentru succesul de a convinge autoritățile publice despre necesitatea ca ocupația de analist comportamental să fie inclusă în COR (Clasificarea Ocupațiilor din România). Acesta este un pas către creșterea calității serviciilor și, în cele din urmă, a accesului la servicii de terapie pentru copiii cu autism. Această campanie a primit dublu premiu la Gală, atât din partea juriului, cât și din partea publicului. De asemenea, Asociația „Autism Voice” a fost premiata la „Gala Oameni pentru Oameni” cu Premiul special „Reziliență în Fundraising”, pentru campania „Institutul care merită”, prin care va deschide primul centru multifuncțional de recuperare medicală și cercetare în Autism din România, astfel încât va aduce servicii internaționale și pentru adolescenți și adulți cu autism din țară, continuându-și misiunea de a recupera și integra social orice copil cu tulburări pe termen lung. Proiectul „Institutul Autism Voice”, prin campania „Institutul care merită”, la ediția a XIX-a a Galei Effie 2022, a primit premiul SILVER la categoria „Positive Change: Social Good – Non-Profit.” Și numirea celorlalte premii ar putea continua…

Dar să cunoaștem și cel de al doilea partener, care de 15 ani, susține clienții din România în planurile lor de a-și construi și proteja prezentul și viitorul. Compania „BRD Asigurări de Viață” S.A. propune clienților Grupului BRD soluții complete de asigurări de viață, cu sau fără componentă de investiție, precum și asigurări de sănătate. „BRD Asigurări de Viață” deține o cotă de piață de 7,80%, conform rezultatelor financiare pe al doilea trimestru 2023, publicate de Autoritatea de Supraveghere Financiară. BRD Asigurări de Viață face parte din grupul Société Générale și are ca principali acționari compania franceză de asigurări „Sogecap S.A.” și „BRD Groupe Société Générale S.A.” Société Générale este unul dintre cele mai importante grupuri de servicii financiare europene. Activ în economia reală de peste 150 de ani, cu o poziție solidă în Europa și puternic conectat la întreaga lume, Societe Generale are peste 117.000 de colaboratori în 66 de țări, care în fiecare zi acordă consiliere și servicii unui număr de 25 milioane de clienți persoane fizice, companii și investitori instituționali din toată lumea. „Sogecap” este compania ce oferă asigurări de viață cu componentă de protecție și de economisire din cadrul grupului Société Générale. Este compania din care fac parte entitățile care formează Divizia de Asigurări din Franța și la nivel internațional. Avem aici o colaborare dintre cele mai fructuoase, pentru că vine în întâmpinarea unei mari probleme de sănătate și comportament uman, care caută să își afle rezolvarea. Numai prin cercetare multidisciplinară și recuperarea abilităților se poate face pași importanți pentru vindecare și integrare. (G.V.G.)


Printre cei încă vii, printre cei pre moarte „funciți”…

„Colectând de la bolnavi ultimul bănuț al vieții pentru nebunii ce ne conduc!”… Așa ar trebui să ne strigăm revolta în piața publică… Dimpreună, cei ce ne mai putem ține încă pe picioare, mimând a vii, cu toți cei suferinzi… Care ar trebui să vină acolo, așa cum îi scotea sistemul în stradă pentru gâlceava, frustrările, tembelismul și nevoile de afirmare a masculinității „alfa” a nebunilor tot mai de gen ce ne conduceau prin molima covidului, iată, nu spre însănătoșire, ci spre o lungă boală. A noastră, a sistemului, a țării… Nu, nu și a viitorului… Pentru că viitorul nu are timp să bolească. El crapă sub praporul prezentului sau se înzdrăvenește pentru dreptate și continuitate… Și nu, toate aceste otrăvuri puse peste veniturile noastre nu mai sunt de multă vreme simple taxe și impozite datorate, „de drept”, statului… Căci, „de drept” erau pentru binele și creșterea țării… Nu a târfelor politice și de guvernare… A matroanelor de guvernare de peste târfele politice… Și invers, după cum se rotesc acestea în rocada sifilisului politic, puțind a alianțe și unsori de dat la subrațul imposturii… Astea nu sunt nici taxe pe muncă, nici pe nemuncă (cum ar vrea sistemul să ne acuze „otova”), nici pe șarlatania unora, nici pe minciuni, mai mult sau mai puțin nevinovate, nici pe declarații, în falsuri față de șefi, și, poate, și în acte, nici pe acțiunile concrete de tragere în piept a muncii la un gât de bere și un grătar de trândăveală…

Sunt de-a dreptul funciri… Iar cei ce le colectează în numele sistemului politic, guvernamental, de găști și oculte reorganizându-ne, trasându-ne și impunându-ne viețuirea în chibițuri de datornici pe viață, nu ar trebui să se mai numească organisme de colectare fiscală… Ci de funcire… A omului sănătos, dar și a omului bolnav. A celui bolnav considerat a priori de către sistem ca fiind închipuit… Și ar fi treaba avocatului poporului, de n-ar fi la fel de „bolnav” precum cei de la guvernare, să ducă în fața instanței această acuză generală de infracționalitate în culpă a acelora care gem, se tânguie, suferă… Și poate și crapă, nu?!… De fapt, și a aceluia, vorba aceea, aproape murind, dar suficient de sănătos pentru a-l buzunării de ultimii bani pentru sistemul în criză morală, etică, ori de feluritele „credințe” în care s-au înstrăinat, trădându-ne, toate aceste lepre ce ne conduc… Ce ne dau indicații, guvernamentale, sfaturi, politice și de sistem adminstrativ…

Și de ce să fie impozitată doar „boala obișnuită”?! Să fie impozitată și starea de agonie… Ultima funcire a muribundului… Pentru că, altfel, ce ne facem dacă „boala obișnuită” îl „grațiază” pe suferind la locul de veșnică odihnă? Dacă se dovedește că, de fapt, și „boala obișnuită” omoară? Că și bolile de normativ în căsuța lui „01” duc la scăderea capacității de muncă, poate chiar la invaliditate… Ba, dacă tot sunt ticăloși, guvernanții ar trebui să meargă până la capăt, nu?! Să impoziteze și ajutorul de înmormântare… Deși, da, trist pentru ei, ferice pentru noi, de murit omul moare doar o singură dată… Ce păcat, nu?!

Să „funcim” dară și dincolo de moarte… Morții… Să le luăm și hainele, și bănuții de pe frunte, și batistele, prosoapele, praporul, să le mai vândă fiscul o dată… Preferabil către alți bolnavi care sunt mai aproape de „scăpare” și de plata taxei către luntrașii funcirii… Iar pentru cei ce încă se mai zbat pe aici, scăpând de ghearele morții ce va crăpa văzând adevărata moarte a omului, deja prea sărac în pofta-i de viață pentru a mai pofti spre a mai fi viu, ar trebui ca impozitarea concediului de boală să fie urmată de declararea de către sistem a insolvenței bolnavului… Să apuce statul să ia tot din casa viului care încă nu știe că e deja mort în ochii unui sistem care așa îl vrea, descusându-i și colțul praporului pentru ultimul bănuț al vieții…


Geneza statalității ucrainene: Republica Populară Ucraineană și Republica Sovietică Ucraineană – două formațiuni statale antagonice, ambele ostile României (2)

Încercările de înjghebare a unui stat ucrainean în perioada Primului Război Mondial

Imediat după revoluția din februarie 1917, la 17 martie, la Kiev ucrainenii și-au proclamat autonomia în cadrul unei Rusii Federative, sub forma Republicii Populare Ucrainene (R.P.U.), cu o majoritate socialistă în Parlament (Rada Centrală). În noiembrie 1917 Rada a condamnat lovitura de Stat bolșevică din octombrie de la Petrograd. După o încercare nereușită de preluare militară a puterii, bolșevicii kieveni au inițiat un prim Congres al Sovietelor, la Kiev (17-18 decembrie 1917), care a eșuat într-o confuzie totală datorită faptului că mișcarea socialistă ucraineană era divizată între opțiunea internațional-socialistă și cea naționalistă. Ceea ce nu s-a reușit la Kiev s-a înfăptuit la Harkov, peste câteva zile. La 21 decembrie, Gărzile Roșii au ocupat Harkovul, au dezarmat unitățile militare ucrainene loiale guvernului de la Kiev și au organizat un nou congres, de data aceasta intitulat clar, Congres al Sovietelor Muncitorilor, Soldaților și Țăranilor (24-25 decembrie). Congresul a proclamat o nouă republică ucraineană, Republica Sovietică Ucraineană (R.S.U.), având capitala la Harkov, tot ca republică federativă a Rusiei. Alte formațiuni locale sovietice constituite independent, Republica Sovietică Odessa (17/30 ianuarie 1918), cunoscută după acronimul rusesc al denumirii conducerii sale: RUMCEROD (Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odessa) – foarte agresivă la adresa României ─, Republica Sovietică Donețk – Krivoi Rog (februarie 1918), Republica Sovietică Taurida, au fost absorbite în cadrul R. S. U. În iulie 1917, Republica Populară Ucraineană a cerut Guvernului Provizoriu de la Petrograd ca în teritoriul ei (deocamdată autonom, în cadrul unei preconizate Federații Ruse) să fie înglobate zece dintre guberniile Imperiului Țarist, în care existau și ucraineni (fără exigența ca ei să fie majoritari). Printre acestea, R.P.U. revendica și teritoriul Basarabiei. Bine știut, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, bolșevicii au luat puterea la Petrograd și a început Războiul Civil pe tot teritoriul fostului Imperiu Țarist, inclusiv între forțele bolșevice și cele naționaliste ucrainene.

În 22 ianuarie 1918 Rada Centrală de la Kiev a declarat formal independența R.P.U. cu un teritoriu înglobând opt foste gubernii imperiale: Kiev, Volînia, Harkov, Kerson, Ekaterinoslav, Poltava, Cernigov și Podolia. Consiliul Comisarilor Poporului din Rusia (Sovnarcom-Petrograd) a adresat un ultimatum Radei, care, însă, la 22 iunie 1918, a proclamat oficial independența Ucrainei și a rupt toate legăturile cu guvernul bolșevic de la Petrograd.

În timpul prăbușirii frontului Puterilor Centrale și destrămării Imperiului Austro-Ungar, ucrainenii din Galiția de Est (Lvov) au proclamat, la 9 octombrie 1918, o a treia republică ucraineană, Republica Populară a Ucrainei Occidentale (R.P.U.O.). Polonezii din Galiția s-au raliat statului polonez, renăscut și el pe ruinele imperiilor. A început războiul polono-ucrainean (noiembrie 1918 – iulie 1919), câștigat de polonezi, care au preluat Lvovul și teritoriile Galiției de Est. La 22 ianuarie 1919 R.P.U.O. și R.P.U. s-au unit sub denumirea de Republica Populară Ucraineană și au luptat împreună împotriva polonezilor până în iulie 1919.

Sub presiunea trupelor roșii, în vara lui 1919, R.P.U. și-a revizuit politica, orientându-se spre o alianță cu fostul adversar, Polonia, împotriva sovieticilor. La 21 aprilie 1920 șefii statului ucrainean (R.P.U.─ Simon Petliura) și al celui polonez (mareșalul Josef Pilsudski) semnează Tratatul de la Varșovia, prin care Petliura acceptă anexarea poloneză a Galiției și rolul pe care Pilsudski îl rezerva unei viitoare Ucraine în proiectul său Intremarium. Proiectul viza realizarea unui stat federativ multinațional de la Baltica până la Marea Neagră (o resurecție lărgită a Uniunii Statale Polono – Lituaniene).

Alianța polono-ucrainenă, sub conducerea lui Pilsudski, cucerește Kievul la 7 mai 1920. La 13 iunie trupele roșii ale Armatei 1 de cavalerie a lui Budionîi reocupă Kievul. Mihail Tuhacevski, comandantul Frontului de Vest al Armatei Roșii, având 24 de divizii sub comandă, înaintatează veriginos spre Varșovia. Războiul părea pierdut pentru polonezi. La 12 augut 1920 a început bătălia Varșoviei. La 14 august, mareșalul Pilsudski pleacă pe front și preia comanda directă a trupelor polono-ucrainene, într-un plan de apărare și contraatac considerat de către militarii de carieră „aventuristic”, dar unicul existent. Decriptarea codurilor armatei sovietice de vest, încă din septembrie 1919, divizarea forțelor ei între asedierea Varșoviei și a Lvovului, ordinele contradictorii în această privință, alimentate și de adversitatea decidenților (inclusiv Stalin-Troțki), nesupunerea lui Budionîi în a-și aduce temuta cavalerie de la Lvov la Varșovia, au fost tot atâția factori care au transformat planul disperat al lui Pilsudski, într-un uriaș succes – „miracolul de pe Vistula”. La 20 august, Tuhacevski a ordonat retragerea generală către Bug, retragere care a decurs într-o debandadă totală. La 31 august armata lui Budionîi a fost învinsă la Lvov. Raportul militar polono – sovietic se echilibrase. La 12 octombrie1920 s-a semnat convenția de încetare a focului, iar la 18 martie 1921 Tratatul de Pace de la Riga. La Riga polonezii și-au negociat propriile interese și granițe, reușind să-și păstreze statalitatea și independența. Reprezentanții Republicii Populare Ucrainene nu au fost admiși la negocieri, teritoriile (imense) vizate de ei pentu o Ucraină independentă fiind deja, în urma operațiunilor militare, în mâna bolșevicilor. În consecință marea majoritate a teritoriilor care fuseseră solicitate de Republica Populară Ucraineană în iulie 1917 Guvernului Provizoriu al lui Kerenski au rămas la estul graniței polono-sovietice, devenind Republici Socialiste Sovietice, Ucraineană și Bielorusă. În 1921 guvernul Republicii Populare Ucrainene a plecat în exil. Între timp, într-o unitate națională de neclintit, România traversa cea mai fastă perioadă din istoria sa. La sfârșitul lui decembrie 1922 RSS Ucraineană și RSS Bielorusă au semnat, alături de RSFS Rusă și RSFS Transcaucaziană tratatul de constituire a URSS.

În 1991, devenind independentă după 70 de ani de existență, dezvoltare și expansiune în cadrul Uniunii Sovietice, Ucraina va prelua ca însemne de Stat (stemă și drapel) fostele însemne ale Republicii Populare Ucrainene (1917-1921). Guvernul ucrainean în exil (urmașii celor din 1921) va reapărea în 1992, în Rada de la Kiev, unde își va transfera toate prerogativele (autoasumate și nerecunoscute nici de sovietici și nici de occidentali) noii Republici Ucraina. În 1999, ziua de 22 ianuarie ─ unirea din 1918 a Republicii Populare Ucrainene (Kiev) cu Pepublica Populară a Ucrainei Occidentale (Lvov) ─ a fost decretată zi a unității ucrainene.

Relațiile României cu Republicile Ucrainene (1917-1920)

În încercarea eșuată a ucrainenilor de a-și constitui un stat independent pe ruinele imperiilor Țarist și Austro-Ungar, ambele republici ucrainene antagonice din timpul Războiului Civil (Republica Populară Ucraineană și Republica Socialistă Ucraineană), în paralel, au revendicat Basarabia și Bucovina și au desfășurat acțiuni ostile României. Atât naționalismul ucrainean, cât și internaționalismul sovietic au fost, de la bun început, dușmanii unității noastre naționale. Actele de ostilitate ale Republicii Socialiste Ucrainene și ale Republicii Populare Ucrainene îndreptate împotriva unității noastre naționale sunt cronologic îngemănate. Pentru claritate voi schița separat aspectele lor esențiale:

Relațiile României cu puterea centrală sovietică (Petrograd/Moscova) și cu Republica Socialistă Ucraineană

1918. La începutul lui 1918 Troțki l-a desemnat pe Cristian Rakovski ca reprezentant cu puteri depline al guvernului bolșevic de la Petrograd (Consiliul Comisarilor Poporului) pentru Ucraina și relațiile sovieto-române, mai precis pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia și România. Rakovski, devenit conducătorul de facto al RUMCEROD-ului, a inițiat acțiunile militare de destabilizare a guvernului României retras la Iași și tentativei de preluare a puterii de către bolșevici la Chișinău. Dezarmarea forțelor RUMCEROD din Basarabia de către armata română a condus la arestarea ambasadorului nostru la Petrograd, confiscarea Tezaurului României trimis la Moscova și, la 13/26 ianuarie 1918, la ruperea relațiilor diplomatice cu România de către guvernul de la Petrograd. Puterea sovietică centrală (Petrograd până la 10 martie 1918, apoi Moscova) nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România.

1919. În ianuarie 1919 Rakovski ─ bolșevic de etnie bulgară ─ este numit președinte al Consiliul Comisarilor Poporului din Republica Socialistă Ucraineană, funcție pe care o va deține până în iulie 1923. În mai 1919 Rusia Sovietică și Ucraina Sovietică transmit guvernului României un ultimatum de evacuare, în 40 de ore, a Basarabiei. Ultimatumul este semnat de către Cicerin, comisarul poporului pentru Afaceri Externe al Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse și de către Rakovski, președintele Consiliului Comisarilor Poporului și comisar pentru Afaceri Externe al Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. La acea dată, România era deja unită, în timp ce atât Ucraina cât și Rusia erau în plin război civil.

Relațiile României cu Republica Populară Ucraineană

Iulie 1917. La scurtă vreme după ce declarase autonomia Republicii Populare Ucrainene, în cadrul unei Rusii Federative (martie 1917), Rada Centrală de la Kiev a început demersurile pentru a-și adjudeca o parte dintre guberniile fostului Imperiu Țarist. În iulie 1917 Rada a trimis la Petrograd o delegație condusă de ministrul de Interne, Volodimir Vinicenko, pentru tratative în acest sens cu Guvernul Provizoriu al lui Kerenski. Tot atunci, printr-o telegramă, a fost invitată la Kiev o delegație de la Chișinău, pentru a reprezenta Basarabia ca gubernie a Republicii Populare Ucrainene. Telegrama a căzut ca un trăznet. S-a hotărât trimiterea imediată a unei delegații la Kiev și Petrograd care să transmită protestul populației Basarabiei. Punctul de vedere independentist prezentat de delegație a fost aparent acceptat la Kiev, urmând ca secretariatul Radei să-i comunice lui Vinicenko, aflat deja la Petrograd, acest lucru (ceea ce nu a făcut). Când delegația basarabeană a ajuns la Petrograd (27 iulie), la câteva zile după cea a Radei, decizia de includere a Basarabiei în componența Republicii Populare Ucrainene fusese deja luată și apăruse în presă. Ministrul de interne al Guvernului Provizoriu, Avxentiev, a refuzat solicitarea unei audiențe la Kerenski a delegaților moldoveni. Organizația militarilor moldoveni din regimentele de gardă a reușit să introducă delegația moldovenească în Palatul de Iarnă. Kerenski – care nu agrease presiunea ucraineană ─ i-a primit să-și susțină cauza în Consiliul de Miniștri (printre altele, delegații au prezentat o hartă a Moldovei din secolul XVII incluzând, natural, și Basarabia). Decizia luată cu trei zile în urmă a fost anulată și Vinicenko a declarat presei a doua zi că „a venit la Petrograd cu zece gubernii în portofoliu și pleacă doar cu nouă”.

Martie 1918. La 16/29 martie 1918, președintele Consiliului de Miniștri (și ministru al Afacerilor Externe) al Republicii Populare Ucrainene, Vsevolod Golubovici, trimite Puterilor Centrale, aliaților acestora și Guvernului României o telegramă în care afirmă că „Basarabia reprezintă un tot indivizibil împreună cu Ucraina”, solicitând ca reprezentanții guvernului Republicii Populare Ucrainene să participe la Conferința de Pace de la București cu Puterile Centrale, în legătură cu problemele Republicii Populare Moldovenești. Documentul a fost remis României, dar nu și Republicii Populare Moldovenești, deși, la data respectivă, aceasta își declarase deja independența (24 ianuarie/6 februarie 2018). Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, a primit documentul de la Iași și, imediat, a convocat o ședință a Sfatului Țării, în care s-a dezbătut pe larg, cu îngrijorare și indignare politica agresivă a Republicii Populare Ucrainene față de Republica Populară Moldovenească, începând cu vechea tentativă de anexare a Basarabiei din iulie 1917. În aceeași zi Sfatul Țării a trimis o notă de protest Republicii Populare Ucrainene prin care condamnă amestecul acesteia în problemele Republicii Moldovenești, „stat independent, suveran și indivizibil, în granițele fostei gubernii a Basarabiei”. O delegație cu același mandat ferm și de precizare a graniței pe Nistru a fost trimisă la Kiev.

Amenințată deopotrivă de sovietici și de naționaliștii ucraineni, Republica Moldova s-a unit cu Țara, deschizând, la 27 martie/9 aprilie calea Marii Uniri.

La 30 martie/12aprilie 1918, Golubovici trimite Guvernului de la Iași decizia Radei Centrale de a nu recunoaște hotărârea Sfatului Țării și de a cere ca „regiunile unde populația s-a înregistrat sau se va înregistra ca ucraineană să fie reunite cu Republica Populară Ucraineană”.

A urmat un schimb de note între guvernele României și R.P.U. La 22 aprilie/5mai 1918, noul guvern de la Kiev, proaspăt instalat (prim-ministru Lisogub, ministru de Externe – Doroșenski) ridică din nou ștacheta pretențiilor ucrainene la nivelul din iulie 1917: „Interesele vitale ale Ucrainei ─ strategice și economice ─ cer ca Guvernul Ucrainei să insiste asupra încorporării Basarabiei ─ care își va prezezerva autonomia politică – în Ucraina, care are toate drepturile și ceea ce constituie voința marii majorități a populației Basarabiei.

Noiembrie 1918. Legiunea Ucraineană provoacă tulburările de la Cernăuți, încercarea de preluare a puterii și de anexare a nordul Bucovinei la Ucraina. De data aceasta la Republica Populară a Ucrainei Occidentale (Lvov), încă neunită cu Republica Populară Ucraineană.

Iulie 1919. În vara lui 1919, Republica Populară Ucraineană pierduse războiul cu Polonia și se afla în fața unei puternice ofensive a Armatei Roșii sub comanda generalului Tuhacevski. După cum am văzut, conducerea R.P.U. s-a reorientat spre o alianță militară cu fostul adversar, Polonia, care a și devenit efectivă în aprilie 1920, asigurând supraviețuirea R.P.U. încă un an.

În contextul acestei reorientări, la 26 iulie 1919, șeful misiunii diplomatice ucrainene în România, C. Matsievici și trimisul Statului Major ucrainean, generalul Serge Delvig, au adresat Guvernului României o Declarație prin care Guvernul Republicii Populare Ucrainene a decis: (1) „să considere Nistrul ca frontieră definitivă între cele două State”, (2) să încheie un acord de încetare a tuturor ostilităților cu Polonia, (3) să ceară sprijinul României cu muniție de război precum și sprijin pe lângă Puterile Aliate în obținerea muniției și organizarea armatei R.P.U. Această Declarație nu a avut niciun efect. Pe de o parte, deși adresată președintelui Consiliului de Miniștri al Guvernului României, ea nu era semnată de către șeful Guvernului Republicii Populare Ucrainene (la acea vreme Simon Petliura), ceea ce în limbaj diplomatic înseamnă cel puțin o eschivă. Pe de altă parte, la București exista convingerea că România „nu are nevoie de o graniță cu Ucraina, ci de una cu Polonia”.

„Cine nu cunoaște istoria nu poate să înțeleagă prezentul și nu poate să prevadă viitorul”. Acești autiști care ne conduc țara, la comanda unei administrații americane senilizate, direct spre prăpastie, preocupați numai de sinecurile lor NATO și UE, nu numai că nu cunosc Istoria Noastră Națională, dar nu au nimic comun cu ea. Spre deosebire de statele Europei Occidentale, noi am avut, avem și vom avea probleme antagonice și litigioase cu Ucraina. Dacă recentul elan belicos al președintelui Macron în favoarea Ucrainei poate fi privit cu detașare de către aceste state – „președintele Franței n-are decât să angajeze Franța într-un conflict militar” – noi trebuie să luăm în considerare că orice nesăbuință a lui s-ar repercuta în primul rând asupra noastră, care nu avem niciun motiv să-i împărtășim subita sinucigașă dragoste pentru Ucraina. În ceea ce ne privește, sprijinul, belicos și el, al conducerii României și al curentului principal dezinformațional media pentru conducerea de la Kiev este irațional, dacă nu schizofrenic. Dincolo de perspectivele dramatice pe care le creează, acest sprijin are și penibile nuanțe hilare. Seamănă cu acea cutumă a unor eschimoși, pentru care ospitalitatea supremă este oferta bărbatului către oaspete de a „râde cu femeia lui”.


Progres, regres sau putere politică…

Explozia tehnologică din domeniul electronicii din ultimii 20 de ani este uluitoare, de la televizoarele cu tuburi (lămpi) am ajuns la televizorul plat cât un perete și pe care poți să-l așezi tablou în cui. În acest domeniu totul a fost schimbat, vă spune unul care a fost pasionat de această tehnologie. Cred că aveam 14 ani când primul număr din revista „Tehnium” a apărut, și de atunci până la dispariția revistei am construit mici montaje. Computerul a ajuns să fie un mic obiect purtat în buzunarul de la piept al sacoului, iar primul computer nu încăpea acum 40 de ani într-un hangar. Am rămas același pasionat ca acum 45 de ani și studiez tot ce apare. Când a apărut procesorul Z8080, care a fost primul făcut pentru calculatoarele personale, mi-am construit și eu un computer personal ce se numea Cobra, o schemă verificată de „Computerul Brașov”. Vremuri…! Când a apărut MS-Dos (prescurtare de la Microsoft Disk Operating System) am fost încântat de ideea lui Bill Gates, îl consideram cel mai inteligent om, dar nu știam că acest program a venit și din alte surse. Chiar și cel mai bun prieten al lui, Steve Jobs, s-a supărat pe el pentru că a mai luat ceva și de la el. Dar când e vorba de bani, devi agresiv. Astăzi mă mir cum de absolut toate computerele vin setate pe Windows și nu pătrund și cele cu Linux. Eu folosesc Linux de zece ani, asta pentru că nu vreau să plătesc în fiecare an 100 de euro pe un program de scris. Bani și iar bani. Apoi aud cum același om este specialist în: climă, sănătate, politică. Pe unde mergi auzi: EL a spus… De unde a acumulat acest om atâta putere, sau banul să fie puterea? Noi am plătit, el a acumulat, iar acum vrea să schimbe lumea.

Nu scriam acest articol dacă nu auzeam ce a spus Robert Kennedy Jr. despre modul în care Bill Gates folosește cortina de fum a „filantropiei” pentru a acumula profituri personale imense: „Primește deduceri fiscale pentru că dă bani O.M.S, câștigă controlul asupra OMS. Și tot OMS finanțează ministerele sănătății în aproape toate țările din Africa, așa că poate spune, ca o condiție pentru a obține acești bani, aceasta este ceea ce O.M.S face—trebuie să arăți că ai vaccinat un anumit procent din populația ta. Iar vaccinurile pe care le cumpără sunt deținute de companiile pe care le deține Gates. În cele din urmă, concluzia cu aproape toate proiectele sale filantropice este că el ajunge a face bani”. Într-un interviu cu Whitney Cummings.

Există mai multe diferențe între sistemele de operare Windows și Linux. Iată câteva diferențe semnificative. Windows este un sistem de operare comercial, care necesită achiziționarea unei licențe pentru a-l utiliza pe un computer. Pe de altă parte, Linux este un sistem de operare open-source, ceea ce înseamnă că este gratuit de descărcat, instalat și utilizat. Windows are o interfață grafică cu utilizatorul (GUI) mai familiară pentru mulți utilizatori, cu un desktop și meniuri de start. Linux oferă o varietate de medii desktop, cum ar fi GNOME, KDE sau Xfce, fiecare cu propriile caracteristici și aspect. Linux oferă utilizatorilor mult mai multă flexibilitate în ceea ce privește personalizarea sistemului. Utilizatorii pot schimba aproape orice aspect al sistemului de operare, de la aspectul GUI până la modul în care funcționează unele funcționalități de bază. Linux este cunoscut pentru utilizarea intensivă a comenzilor de tip linie de comandă. Deși Windows are și el un „shell” de comandă (cmd.exe), Linux oferă o gamă mai largă de comenzi și funcționalități pentru utilizatorii avansați sau cei care preferă să lucreze în terminal. Windows are o gamă largă de software comercial și gratuit disponibil pentru utilizatori, în timp ce unele programe pot avea versiuni dedicate pentru Windows sau au compatibilitate mai bună cu acest sistem de operare decât cu Linux. Cu toate acestea, Linux are și el o numeroasă bază de programe open-source și gratuite, precum și o varietate de alternative pentru majoritatea aplicațiilor populare.

Acestea sunt doar câteva dintre diferențele majore între Windows și Linux, dar fiecare sistem de operare are propriile avantaje și dezavantaje în funcție de nevoile și preferințele utilizatorilor. Microsoft a desfășurat campanii de marketing agresive și a încheiat parteneriate cu producători de PC-uri, ceea ce a contribuit la creșterea popularității Windows. Noi am plătit, proprietarul a reinvestit și a ajuns specialist în „orice” a face bani.

Să fie totul doar o dorință de putere? Inteligența știam că nu este același lucru cu puterea, sau poartă numele de „boală”. Termenul „boală” nu este cel mai potrivit pentru a descrie dorința de a avea putere. Dorința de putere poate fi încadrată mai degrabă în sfera psihologică și comportamentală decât într-o definiție strict medicală. În domeniul psihologiei, dorința excesivă de putere poate fi asociată cu concepte precum autoritarism, narcisism sau psihopatie. Acestea sunt trăsături de personalitate care pot fi prezente în cazul indivizilor care caută puterea politică sau financiară cu un grad ridicat de dominanță și control asupra celorlalți.

Dar să fie pace și liniște pe pământ, specialiști în toate și nimic au fost mereu și au fost aruncați la coșul istoriei.


Organele-s sfărâmate și Maestrul e nebun…

Folosesc acest vers cu care Eminescu își încheie Scrisoarea IV pentru a defini filmul Maestrul, care este o parabolă a felului strâmb cum crește și vrea să se impună religia, prin sectele ei nebune. Trăim într-o lume a disperării, în care sectarismul este dominant, ca în America, și apar tot felul de Profeți, de Învățători, care dau soluțiile eliberării din chingile urii. Am vorbit despre tot felul de filme crazy, despre faptul că lumea în care trăim are filmele pe care le merită. Dar dincolo de această goană după senzațional, aberații, anormal, există opera unui regizor neobișnuit, Paul Thomas Anderson, care a creat filmul Supercrazy, în care nebunia este depășită de un formalism rațional, mai exact, de o gridophanie, care ne revelează o rețea de idei și informații, care scapă logicii obișnuite, care configurează un labirint de imagini și situații fără explicație logică. Așa este filmul The Master / Maestrul (2012), despre care ni se spune, logic, că este povestea unui pierde-vară, care devine un inițiat mistic! Dar în realitatea de pe ecran, nici un element nu ne spune că Orga/pianul la care cântă eroul, Freddie (Joaquin Phoenix), este întreg. E sfărâmat, iar Maestrul pe care îl va întâlni, este nebun. El însuși este nebun, fiindcă nici el nu știe ce este, marinar, pianist, fotograf sau alchimist, care combină diferite substanțe și face băuturi magice sau otrăvitoare.  Cuvintele ne spun multe, iar imaginile ne arată că Filmul este ca un vulcan care erupe. Totul este ca o erupție de imagini-lavă. Când Freddie ajunge pe un vapor și se trezește fără să știe cum a ajuns acolo, este dus la căpitanul vaporului, pe nume Lancaster (un Philip Seymour Hoffman de nerecunoscut), care îi ia un fel de interogatoriu, de fapt un test crazy, de logică, și îi pune zeci de întrebări, pe unele le repetă de mai multe ori, ca să vadă starea mintală a ciudatului său oaspete. Reiese că există un conflict între aparență și esență, Freddie Quell pare trăsnit, comportamentul lui e aberant, dar răspunsurile sunt logice, firești.

El va fi invitat de căpitan la nunta fiicei sale, Peggy (Amy Adams). O nuntă cât se poate de anormală, organizată chiar pe vapor. Dar se întâmplă ceva magic, fiindcă acum căpitanul pare ciudat, a luat-o razna. Cauza este băutura pe care i-o prepară Freddie, care e un fel de licoare magică, îl face pe căpitan să spună că parcă se simte un zeu, fericit, ca de pe altă lume. Și îi cere lui Freddie să-i prepare și altă băutură…

Cum realizează Andreson această stare supercrazy? Prin tăieturi, prin sărituri, sare de la o situație la alte, fără să fie între ele nici o legătură. Legătura se face la sfârșit în capul spectatorului, dacă e capabil să lege toate situațiile disparate și să facă un univers coerent. Dar acest lucru nu mai contează. Importantă este plăcerea de a vedea feliile întregului, zecile de situații trăsnite, create artistic, dar fără cap și coadă. Însuși Joaquin Phoenix joacă total atipic. E de nerecunoscut față de alte creații ale sale, cum ar fi rolul împăratului roman din Gladiator. Silueta sa e strâmbă, ca și gura, malefică, pocită, seamănă cu Nosferatu când bântuie prin  mediile clarobscure și caută leacul miraculos, care să-i prindă pe oameni ca un păianjen în plasă. El pare paranormal, nu știi de unde să-l apuci, pare fără identitate, fiindcă rolul său este supercrazy. Adică este deasupra de a fi și a nu fi, îl crezi și nu-l crezi, îl recunoști și nu știi cine e. Îl putem compara cu eroul lui Jack Nicholson din Deasupra unui cuib de cuci. Sau cu cel al lui De Niro din Awakenings, însă are o aură nepământească, mereu îți vine să întrebi cine e și ce caută, ce vrea, care e rostul lui în univers?

Dar Maestrul nu este el, cum am putea crede din prima parte a filmului, ci căpitanul, jucat de Philip Seymour Hoffman, care a interpretat roluri secundare în multe dintre ultimele filme ale lui Anderson. Acum însă e personajul central – Maestrul – un intelectual carismatic care pune bazele unei organizații religioase ce începe să prindă la mase în America anilor ’50.

Tot vertijul acțiunii se centrează pe relația dintre Învățător și Freddie. Ni se spune că ucenicul este un pierde-vară, că ar avea 20 și ceva de ani, dar pare mai în vârstă decât Învățătorul, uneori arată foarte bătrânicios, poate și din cauza denaturărilor corporale și faciale. Demența lui Freddie este anunțată prin goana sa fără rost, aleargă după cai verzi pe pereți. Dar după ce încearcă mai multe meserii, și e alungat, ca în scena când o face pe fotograful și îi pune prea aproape reflectoarele pe fața unui client, și i-o arde, ceea ce duce la o bătaie zdravănă, el ajunge să fie locțiitorul Maestrului. Când adepții învățăturilor lui Lancaster încep să crească numeric, Freddie pare că se trezește dintr-o insomnie și începe să-și pună întrebări despre mentorul său și noua sa confesiune.

Filmul Maestrul este o tragi-comedie supercrazy, o dramă stranie legată de fenomenul bisericilor relativ nou înființate, precum cea scientologică ori a mormonilor, două secte foarte puternice în America. Dar le prezintă foarte bombastic, nici Maestrul nu pare să creadă în ceea ce predică. Dincolo de hățișurile dilematice, Andereson explorează, în fond, nevoia omului de a crede într-o forță superioară și arată cum un sistem de credință ajunge să devină o religie de sine stătătoare.

Numai că felul cum sunt tratate aceste secte, prin prisma unor personaje fără sens, in-credibile, salvarea apare ca o parodie. Nimeni nu ar vrea să fie adeptul unei astfel de religii. Totul e grotesc și ridicol. Poate că așa este văzută credința sectaristă de ochiul supercrazy al lui Anderson. Dar putem spune că el lansează un nou gen de narațiune, l-aș numi genul HH, adică cinematograful Halucinogen și Hazard. Construcția labirintică a realizat-o mai întâi în Magnolia (1999), cu Tom Cruise în rolul unui guru al sexului, un film demențial. Magnolia și Maestrul nu pot fi încadrate într-un gen anume, din cele clasice, de aceea am inventat genul HH și termenul Supercrazy, un gen tragi-comic, care îmbină drama psihologică, fantezia urbană, comedia sofisticată, filmul noir, moda sexy story, povestea modernă. Categoric, Anderson are un geniu caustic, care descrie cu umor vicisitudinile vieții. Societatea americană este văzută ca o civilizație bântuită de cele mai neașteptate… coincidențe. Așa este și filmul său de casă, o lovitură de boxoffice, Jurnalul unei vedete de filme porno (1997), unde Andreson își exprimă pasiunea sa de mic copil pentru filmele porno. Dar filmul său mare, de proporții epice, este Va curge sânge (2007), inspirat de romanul Oil! al lui Upton Sinclair, care i-a adus lui Daniel Day-Lewis premiul Oscar.