Până când?

Multe s-au mai schimbat în România după evenimentele din 1989. Din păcate, noi, cei mulţi, care am trăit cu speranţa că viaţa noastră va deveni mai bună, mai prosperă, ne-am lovit cu capul de pragul de sus, constatând cu amărăciune că s-a ales praful de visele noastre.

După o preumblare pe meleaguri străine, pentru că aşa au lătrat unele voci de peste ocean, Adrian Năstase avea să ordone dărâmarea busturilor Mareşalului Ion Antonescu, iar toate străzile ce-i purtau numele aveau să fie rebotezate. Bomboana pe colivă a constituit-o Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 prin care se băga pumnul în gura oricui avea o altă părere decât cea oficială (chiar dacă acest act calcă în picioare prevederile Constituţiei României, şi instituie CENZURA, sub umbrela legii).

Dacă la câţiva ani după ’89 şeful statului a dorit să redeschidă „Cazul Răceanu” – spion dovedit şi condamnat la moarte pentru trădare de ţară – tot de peste ocean a suflat o boare care a deschis uşa puşcăriei, a urcat urgent “cazul” într-un mijloc de transport care a purtat preţioasa încărcătură pe calea aerului, şi a depus-o cu grijă acolo de unde pornise “vântul”…
A mai trecut ceva vreme şi, încurajat de precedentul creat, un alt trădător de ţară a cerut statului român să-i fie dat înapoi gradul de general, solda pe toţi anii de când a dezertat şi până în 1989 (de ce nu până azi?) şi agoniseala lui rezultată din munca “cinstită” de şef al spionajului. Şi-a estimat averea confiscată la cca. 310 000 USD – la valoarea din 1977 (solicitând aplicarea indicelui de inflaţie pentru toată perioada, până la data restituirii).
A fost suficientă apariţia unui articol în cotidianul american „Washington Times” pentru ca „dosarul Pacepa” să fie redeschis. Ziaristul american, Arnaud Borchgrave, a luat apărarea trădătorului de ţară cu un zel suspect şi a înlocuit, atât în cazul lui Pacepa, cât şi în cel al lui Răceanu, cuvântul „trădător” cu găselniţa „defector” şi tot el s-a exprimat că Pacepa „a servit cauza României în lumea liberă din 1977 până în 1989 şi acum vrea restituţie” (Sic), ba mai mult, culmea formidabilului său tupeu, să afirme, referindu-se la Pacepa: “Eu cred că ar trebui să fie erou în România!”.

A cugetat ea cât a cugetat, „justiţia română”, şi ce-a zis? Hai s-o facem! Şi astfel, Curtea Supremă de Justiţie a dat decizia nr. 41 din 1999 prin care a hotărât anularea sentinţelor de condamnare la moarte a celor doi trădători de ţară, redarea gradului de general şi restituirea proprietăţilor confiscate. Singurul care a reacţionat la această (in)justiţie a fost şeful statului care, nemulţumit, s-a exprimat cu amărăciune: „Să se ducă (Pacepa n.a.) la Ceauşescu să-i dea gradul înapoi, pentru că el i l-a luat!”.

În 1946, după un simulacru de proces sub regie străină, mareşalul Ion Antonescu a fost „judecat” de Tribunalul Poporului care i-a pus eticheta de „criminal de război” (Tribunalul de la Nürenberg a refuzat să-l numească astfel), şi l-a condamnat la moarte însă nimeni nu i-a putut contesta demnitatea de care a dat dovadă până în ultima clipă a vieţii. Deşi relaţiile sale cu Mareşalul nu au fost dintre cele mai cordiale, însuşi fostul suveran al României a afirmat în repetate rânduri: „A fost un mare patriot!”.

Ca şi în trecut, astăzi, după ce abia am trecut pragul celui de-al treilea mileniu, soarta românilor o hotărăsc tot alţii. Dacă după al doilea război mondial cârmacii noştri primeau ordine de la Moscova, acum „indicaţiile preţioase” sosesc de peste ocean. Înainte elevii studiau limba rusă, acum pe cea engleză (că şi aşa unii nu prea mai cunosc limba română). Care-i  diferența?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*