Denumirea de „Rugul Aprins” este inspirată dintr-un pasaj biblic şi scripturistic veterotestamentar, anume din Ieşirea (cap. 3,1-4) unde se relatează momentul chemării lui Moise de către Dumnezeu şi consacrarea lui ca eliberator al poporului ales din robia egipteană. Aici, autorul inspirat spune că Moise l-a văzut pe „îngerul Domnului într-o pară de foc ce ieşea dintr-un rug; şi… rugul ardea, dar nu se mistuia” (3,2). Exegeza creştină tradiţională a interpretat acest rug, care „ardea, dar nu se mistuia”, drept o preînchipuire iconică a pururea-fecioriei Maicii Domnului şi un simbol clasic al rugăciunii desăvârşite şi neîncetate, „ca loc de reunire în Duh – după cum ne învaţă Părintele Ioan Kulighin – a tuturor celor care au fost binecuvântaţi cu darul trăirii şi cunoaşterii isihaste”. Numele de „Rugul Aprins” conţine, vedem bine, sugestii importante referitoare la aspiraţiile celor care se întruneau aici şi la programul grupării.
După cum corect remarca Părintele Andre Scrima, icoana Rugului Aprins este pentru intelectualii de la Mănăstirea Antim „literă”, „scriptură”, vector al epifaniei originare, oferind posibilitatea deschiderii unor căi nebănuite pentru interogaţiile cardinale ale spiritului. Iar doctrina teologică desprinsă din acest fragment scripturistic constituie, de fapt, liniile de forţă ale isihasmului: nevoindu-se întru dobândirea rugăciunii curate, omul îşi descoperă neputinţele şi dobândeşte totodată, puterea de a le declara şi mărturisi în faţa lui Dumnezeu. Care, odată scoase la iveală, le preschimbă şi transformă în virtuţi. În felul acesta, rugătorul cunoaşte treptat puterea dumnezeirii şi se apropie, aşa după cum va face chiar Moise pe Muntele Sinai, de pe culmile luminii.
În marea lor majoritate, cei ce se întruneau la Mănăstirea Antim erau intelectuali cu un destin similar celui iudaic şi mozaic. Cu alte cuvinte, se găseau cu toţii împovăraţi de un trecut erodant, au gustat şi cunoscut falimentul unor ideologii seculare şi aveau motive să anticipeze deja prăbuşirea altora. Chiar Monahul Daniil – Sandu Tudor, de pildă, întemeietorul grupului, creditase în anii 1930 sistemul de valori al dreptei, apoi pe cel al stângii, pentru ca până la urmă să le abandoneze pe amândouă exact în momentul în care le vede ajunse la putere. Experienţe asemănătoare ori similare au cunoscut majoritatea cărturarilor din nucleul grupării, cum ar fi: Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloae, Alexandru („Codin”) Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Antonie Plămădeală, Nicolae Bordaşiu, Petroniu Tănase, Vasile Vasilache, Adrian Făgeţeanu, Grigorie Băbuş, Bartolomeu Valeriu Anania, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Roman Braga, Felix Dubneac, Andre Scrima, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu, Gheorghe Dabija şi mulţi alţii. Nu este aşadar deloc întâmplător dacă Mitropolitul de pie memorie Antonie Plămădeala compara Antimul cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, unde şi-au făcut ucenicia duhovnicească personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol.
Întâlnirile de la Mănăstirea Antim aveau loc în mod obişnuit joi seara, fie în bibliotecă, fie în pridvorul mănăstirii, şi erau prezidate de către stareţul de atunci al mănăstirii, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Vasile Vasilache. Se citeau piese literare (comentate apoi dintr-o perspectivî teologicp), texte scripturistice, patristice şi filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea imediată, culturală, economică şi socială. Ceva mai târziu, grupul s-a îmbogăţit cu câţiva artişti plastici cum ar fi: Eremia Profeta, Marc Constantinescu, Olga Greceanu, precum şi cu muzicieni ca Paul Constantinescu sau Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, dirijorul şi conducătorul corului mănăstirii.
În plus, Antimul devenise un loc unde se puteau susţine conferinţe pe subiecte variate şi teme diverse, în special de apologetică, ascetică şi mistică ortodoxă, în cadrul cărora se urmărea în principal evaluarea, dintr-un punct de vederecreştin a mai multor segmente ale vieţii, căutându-se soluţii de trăire în mijlocul lumii, însă la nivelul exigenţelor unei ortodoxii autentice. Câteva dintre subiectele abordate cu predilecţie erau: Isihasmul, Iisus-Logosul întrupat, Păcatul originar, Scena şi altarul, Rugăciunea Inimii, Exegeza smochinului neroditor şi blestemat. Totodată, participanţii mai meditau şi asupra unor medalioane ale marilor mistici ai Filocaliei.
După sosirea ieromonahului Ioan Kulighin, întâlnirile au câştigat în profunzime şi în ceea ce ţine de implicarea spirituală ori duhovnicească. Părinte – Duhovnic format la schitul Optina-Pustina, de lângă Moscova, Părintele Ioan Kulighin se stabileşte la Mănăstirea Antim în anul 1945, atras aici de ştirile pe care le-a primit cu referire la preocupările grupului de intelectuali. Nu va rămâne acolo decât până în anul 1947, când este deportat în Rusia. În cadrul „Rugului Aprins” el a avut rolul unui ferment – după cum arată Părintele Arhimandrit Roman Braga. El a adus aici, pe lângă cele două manuscrise deja menţionate, o icoană a Rugului Aprins, salvată din Rusia. Pe lângă aceasta, prin experienţa sa de duhovnic încercat, el a reuşit să le dezvăluie intelectualilor din grup tainele rugăciunii isihaste a inimii şi chiar să le îndrume primii paşi în însuşirea, practicarea, cultivarea şi trăirea acesteia. Mulţi dintre foştii membri ai „Rugului Aprins” (dintre cei care încă mai trăiesc) îşi amintesc că, vreme de doi ani, Părintele Ioan a fost axul moral şi spiritual, duhovnic şi părinte duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului, pentru toţi nou-născuţii întru Rugăciunea lui Iisus. În ajunul plecării sale, el i-a încredinţat lui Sandu Tudor misiunea de a continua lucrarea călăuzitoare. Însă deceniul următor nu anunţa nimic bun.
Anii 1950 au însemnat, pentru România comunistă, o perioadă de prigoană dusă cu metodă împotriva a tot ceea ce ar fi ţinut de o credință spirituală și religioasă. Preoţii, clericii şi cărturarii de la Mănăstirea Antim vor fi nevoiţi să-şi schimbe reşedinţa, mutându-se la Mânăstirea Plumbuita, iar numărul membrilor va scădea substanţial până în anul 1958 – anul desfiinţării grupului.
„Rugul Aprins” şi autorităţile comuniste
Serviciile secrete comuniste, proaspăt constituite în Romania, au început să se preocupe de activitatea religioasă încă din anul 1948.
Astfel, în 10 noiembrie 1948 se finalizează un material informativ ce conţinea inventarul așezămintelor monahaleşi un recensământ al călugărilor vieţuitori şi trăitori pe teritoriul Romaniei. Raportul nu este decât un act preliminar al unei operaţiuni mai ample de monitorizare, supraveghere şi obstrucţionare a activităţii tuturor organizaţiilor religioase din ţară, dar mai ales a mănăstirilor, considerate de către autorităţi „fie locuri de găzduire ale elementelor legionare sau din rezistenţă, fie depozite clandestine de muniţii”. Într-adevăr, în anii 1947-1948, unele organizaţii anticomuniste şi-au găsit suport şi sprijin în biserici, mănăstiri ori schituri, ceea ce ne face să credem că, cel puţin într-o fază iniţială, acţiunea represivă nu lovea decât indirect aşezămintele respective.
De pildă, stareţa Veronica Gurău şi duhovnicul Ioan Iovan, de la Mânăstirea Vladimirești, judeţul Galati, au fost arestaţi în anul 1955 tocmai pentru vina de a fi oferit sprijin unor luptători din rezistenţa anticomunistă. Datorită sprijinului pe care populaţia din zonă l-a acordat obştii monahale, această acţiune represivă nu a putut fi încheiată decât abia în luna februarie anul 1956, prin evacuarea forţată a aşezământului, cu ajutorul a nu mai puţin de 220 de ofiţeri M.A.I. înarmaţi până-n dinţi cu pistoale-mitralieră. Faptul că în această dispută locuitorii satelor din jurul mănăstirii au pactizat şi fraternizat fără rezerve cu monahii, a atras atenţia autorităţilor asupra influenţei pe care o putea exercita Biserica asupra maselor şi asupra faptului că, în pofida propagandei ateiste, numărul oamenilor dispuşi să urmeze o viață monahală era mare. Propaganda nu putea pătrunde în mănăstiri şi în instituţiile de învătământ bisericeşti şi ecleziastice, motiv pentru care, treptat, acestea au început să fie privite şi tratate ca „puncte de rezistenţă ideologică a religiei” şi, de asemenea, instituţii unde se întreţinea şi cultiva o atmosferă anticomunistă.
În consecinţă, este modificat Regulamentul şcolilor de cântăreţi şi al seminariilor, astfel încât acestea să poată fi mai uşor aservite puterii, iar în anul 1956 se închide secţia monahală a seminarului de pe lângă Mănăstirea Neamț, fără ca patriarhul de atunci, PFP Justinian Marina, să dea curs ori aprobare, într-un fel sau altul memoriului de protest semnat de către 19 monahi, între care Benedict Ghius şi Sofian Boghiu. Atmosfera devine din ce în ce mai tensionată prin intensificarea supravegherii mănăstirilor; în unele cazuri au loc chiar percheziţii şi arestări de persoane care frecventau locaşurile şi aşezamintele mănăstireşti mai des, sau de călugări care predicau prin parohii. La începutul anului1958, Ministrul de Interne Alexandru Drăghici propune desfiinţarea seminariilor monahale, interzicerea accesului călugărilor în Institutele de Teologie de grad universitar şi superior precum şi înfiinţarea de noi mănăstiri, ca şi limitarea accesului în cinul monahal. Majoritatea prevederilor cuprinse în proiectul lui Alexandru Drăghici se regăsesc şi în Decretul nr. 410/28 octombrie 1959, care prevedea desfiinţarea unor mănăstiri şi a asociaţiilor religioase, precum şi scoaterea din monahism a mai multor călugări. Până în anul 1960 vor fi desfiinţate, demolate, dezafectate, transformate în C.A.P. – uri şi G.A.C.-uri, 62 de așezăminte monahaleortodoxe de pe întreg cuprinsul ţării.
Antimul şi „Rugul Aprins” au intrat în atenţia Securităţii încă din anul 1947, pentru atitudinea protectoare şi ocrotitoare manifestată faţă de refugiaţii ruşi în general şi faţă de Părintele Ioan Kulighin în special, dar şi din cauza temerii organelor represive legate de apropierea dintre Biserică şi intelectuali”. Primul arestat va fi chiar Sandu Tudor. Condamnat la muncă silnică, el îşi va executa pedeapsa vreme de trei ani, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În anul 1952 este eliberat din detenţie; în cursul aceluiaşi an, IPS Părinte Firmilian Marin – Mitropolitul Olteniei îl hirotoneşte preot şi îl călugăreşte la Mănăstirea Crasna din judeţul Gorj. De acum, Sandu Tudor primeşte numele de Agaton. Curând, la Mănăstirea Neamţ, este înălţat în treapta de ieroschimonah, cu numele Daniil, cu aprobarea şi binecuvântarea IPS Părinte Sebastian Rusan – Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, şi se retrage la Schitul Rarău. După mărturia Părintelui Roman Braga, a adunat aici vreo doisprezece vieţuitori proveniţi din toate straturile sociale (inclusiv bucătari, chelneri, militari, vagabonzi), pe care îi iniţia în tainele Rugăciunii lui Iisus și într-ale teologiei. Cum aşezăâantul era folosit ca adăpost de către foşti legionari, autorităţile comuniste au considerat că trebuie să fie o legătură între proaspătul ieroschimonah şi mişcarea de rezistenţă armată, care continua să activeze în munţi. Pentru moment, totuşi, nu vor întreprinde nimic, astfel încât întâlnirile membrilor „Rugului Aprins” vor putea avea loc pentru încă o perioadă de timp, pricinuite cel mai adesea de vizitele Părintelui Daniil. El cobora periodic de pe Rarău, atât pentru a se aproviziona cu căţti, cât şi tocmai pentru a participa la aceste întruniri. Întrunirile se desfăşurau în case particulare; cel mai adesea se pare că au avut loc în casa savantului şi scriitorului Alexandru Mironescu (1903-1973).
Potrivit mărturiei Părintelui Roman Braga, Securitatea a devenit mai atentă la mişcările intelectualilor de la Mănăstirea Antim, de-abia dupa apariţia în Franţa a unui articol semnat de către teologul Olivier Clement, cu titlul L’Eglise Roumaine et le Buisson Ardent, text care se referea tocmai la „Rugul Aprins”, discutând, între altele, importanţa apropierii intelectualilor de Biserică şi probând faptul că Ortodoxia şi creştinismul în general nu reprezintă un simplu refugiu compensator al unor oameni needucaţi. Însă acţiunile organelor represive vor fi întârziate de manifestările religioase pe care le-a organizat Patriarhia Română cu prilejul canonizării oficiale Sfinților Români, şi, pe de altă parte, de consecinţele Conferinţei de la Geneva, resimţite şi în România comunistă. Situaţia se va agrava şi înăspri însa după anul 1954, culminând cu noul val de arestări din anul 1956 şi cu o campanie anti-religioasă organizată după modelul celei din URSS, în perioada anilor 1958-1959.
Desfiinţarea mişcării spirituale „Rugului Aprins”
Represiunea împotriva „Rugului Aprins” va fi declanşată în noaptea de 13 spre 14 iunie anul 1958, când ieroschimonahul Daniil – Sandu Tudor este arestat din nou, împreuna cu Alexandru Mironescu şi cu fiul acestuia, Şerban. Tot atunci sunt arestaţi şi majoritatea celorlalţi foşti membri ai „Rugului Aprins”, între care teologul Dumitru Stăniloae, arhimandriții Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghius, Felix Dubneac, ieromonahul Adrian Făgeteanu, doctorul Gheorghe Dabija, poetul Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.
Aceştia vor fi incluşi în ceea ce în arhivele Securităţii a rămas sub numele de „Lotul Teodorescu Alexandru şi alţii” (Alexandru Teodorescu era numele de buletin al lui Sandu Tudor), urmărirea penală efectuaâdu-se conform articolului 196 CPP, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Vor fi judecaţi cu toţii într-un proces absolut formal, desfăşurat cu uşile închise. Chiar dacă iniţial toţi membrii grupului au fost acuzati de „uneltire contra ordinii sociale”, monoahii Daniil – Sandu Tudor, Adrian Făgeţeanu şi Arsenie Papacioc au fost condamnaţi pentru „înaltă trădare”, pe baza art. 193/1 din Codul Penal. Ceilalţi au fost condamnaţi conform art. 209 pct. 1 din Codul Penal, pentru „activitate criminală împotriva clasei muncitoare şi a reformelor sociale”, articol pe baza căruia au fost condamnaţi deja zeci de mii de oameni. Ieroschimonahul Daniil – Sandu Tudor a murit în temniţă. Ultima oară a fost văzut prin anul 1960 în penitenciarul de la Aiud, grav bolnav. Nu se cunosc cu precizie nici data morţii (ce va fi survenit, cel mai probabil, prin noiembrie 1962), nici locul unde va fi fost înmormântat. În orice caz, majoritatea cunoscuţilor săi susţin şi afirmă că a avut parte de o moarte mucenicească şi martirică. Membrii „Rugului Aprins” au fost eliberaţi în anul 1964, prin decretul 411 – un act pur conjunctural, cum s-a observat, determinat mai degrabă de preocupările regimului de la Bucureşti de a-şi asigura colaborări economice cu Occidentul, iar nici pe departe un gest de achitare, care să denote o eventuală tendinţă de revenire la normalitate a Justiţiei din Romania comunistă.
Lasă un răspuns