Brâncuşi şi arta sa de a sintetiza

Despre viaţa şi opera lui Brâncuşi s-au scris până acum nenumărate cărţi şi monografii, apărute în numeroase colţuri ale lumii, lucrările sale servind în acelaşi timp drept model pentru diverşi artişti. Dincolo de omagiu, opera sa s-a confruntat cu diverse prejudecăţi şi neînţelegeri, un fapt des întâlnit în cazul personajelor care au revoluţionat printr-o perspectivă cu adevărat înnoitoare. Creaţia sa a fost deseori contestată, de cele mai multe ori acest fapt fiind datorat de o necăutare a adevăratului sens al formelor percepute ca fiind abstracte, o nedesluşire a elementelor imaginii reduse la ceea ce acesta a considerat că este strict esenţial. Legat de opera sa, Constantin Brâncuşi : „Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

Născut pe 19 februarie 1876 în Hobiţa, judeţul Gorj, și, iată, s-au împlinit în acest an 135 de ani de la acea clipă astrală, Brâncuşi se manifestă încă din copilărie ca purtătorul celui ce va deveni și își va pune o memorabilă amprentă asupra istoriei sculpturiale moderne. Învaţă să sculpteze lemnul pentru a confecţiona diverse unelte şi obiecte de uz casnic, forma obiectelor țărănești, precum şi cel al stâlpilor şi faţadelor caselor româneşti, care erau adesea decorate cu sculpuri din lemn, urmează să aibă o influență decisivă asupra operei sale. Așa cum, ulterior, chiar artistul recunoaște, subliniind adesea faptul că ţinuta şi modul lui de viaţă au fost influenţate de ţara sa de origine, de: simplitatea, bunul simţ, precum şi dragostea de natură.

Începând încă din perioada în care urma cursurile Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, se distinge prin lucrari precum Bustul lui Vitellius (1989), Capul lui Laocoon (1900) şi Studiu (1901. În intervalul a doi ani, realizează cu sprijinul doctorului Dimitrie Gerota, lucrarea Ecorșeu, un studiu de reprezentare a corpului omenesc, pentru care i se atribuie o medalie de bronz. Maniera de realizare a acestei lucrări dominată de o precizie a detaliilor, conduce la folosirea sa drept model în școlile românești de medicină, cât şi în cele de arte plastice.

În 1904 pleacă la Paris, unde ulterior este admis la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, în clasa lui Antonin Mercié. Sculptează cu perseverenţă atât în lemn cît şi în piatră şi metal, devenind din ce in ce mai sigur de drumul pe care vrea să-l urmeze. Refuză după doar două luni practica în atelierele lui Auguste Rodin, determinatat de spiritul său dominant de independenţă şi cu justificarea devenită deja celebră : La umbra marilor copaci nu creşte nimic”. În capitala Franţei ajunge să descopere o comunitate de artişti şi intelectuali care îl primesc cu braţele deschise, recunoscându-i talentul precum:  Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp, alături de care începe să lucreze, iar în scurt timp ajunge să devină una dintre figurile centrale ale curentului modernist.

Ca tehnică sculpturală, Brâncuşi îşi realiza creaţiile în lut sau gips, urmând mai apoi să le toarne în bronz, însă după desprinderea de maestrul său, revine la ceea ce îl atrăgea cel mai mult, cioplirea. De această tehnică nu se mai desprinde după 1908, preferând să-şi cioplească operele, indiferent că erau din lemn, marmură sau piatră.

Artistul reuşeşte să obţină până în 1913 o recunoaştere pe plan internaţional, creaţiile sale realizate într-un stil propriu, revoluţionar, fiind incluse în colecţii importante din Europa şi  Statele Unite. Cu o precizie a detaliilor, un modelaj fin şi surprinzând efectele de lumină, Constantin Brâncuşi începe treptat să se îndepărteze de experienţele de tip impresionist, pentru a explora tendinţe raţionaliste, printre care cubismul, încercând să surprindă esenţa, degajându-se tot mai puternic de aspectele efemere în lucrările sale.

În anii care urmează, realizează mai multe versiuni ale lucrarilor Muza adormită şi Sărutul, pe cea din urmă reluând-o sub diferite forme până în 1940, ajungând să culmineze cu Poarta Sărutului  (Ansamblul Monumental din Târgu-Jiu).

Înclinaţia spre valorile artelor arhaice, cât şi atracţia către misterul altor etnii, sunt marcate pe viitor de lucrări precum :  Rugăciunea (1910), Somnul (1908), Muza adormită (1909-1910), Pasărea măiastră (1910), Prometeu (1911), Domnişoara Pogany (serie 1912-1933), Primul pas (1913) etc. Această împletire de surse inspiraţionale abordate cu măestrie în creaţia sa, se va bucura de aprecierea criticilor cât şi a publicului, memorabile fiind cuvintele unui prieten de-al sau, pictorul Henri Rousseau : …Tu ai transformat anticul în modern”.

Simplificând din dorinţa de a descoperi formele primare, îndreptându-se spre geneza vieţii, Brâncuşi dă naştere unor opere : Principesa X (1916), Primul strigăt (1917), Nou născutul (1920), Domnişoara Pogany, Leda (1920), Începutul lumii (1924). Ulterior pleacă în căutarea unei posibile depăsiri a cadrului concret de existenţă, pornind de la ideea de ridicare în spaţiu (seria de Păsari în văzduh,1923), iar în alte cazuri, conceptul de înălţare este redat prin creşterea pe verticală a unor moduli geometrici – Coloanele făra sfârşit (1918-1928).

Pornind de la convingerea  că zborul este „cel mai minunat lucru din natură”, pasărea reprezintă un alt motiv abordat cu precădere în creaţia sa în serii intitulte Măiastra, inspirată din folclorul românesc, despre care se relata că este frumoasă şi nemuritoare, având puterea de a vindeca orbii şi a ghici viitorul. Acest motiv denotă aspiraţia artistului către perfecţiune, forma acesteia trimiţând cu gândul la divinităţi păgâne, animale zeificate, pasărea fiind una specială, cu puteri magice, redată în legendele populare româneşti ca fiind cea care îl ajuta pe Făt Frumos să ajungă la marea sa dragoste.

Apogeul creaţiei sale este marcat de realizarea Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu, finalizat în 1938 şi alcătuit din : Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit, componentele sculpturale fiind dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m. Coloana fără sfarsit  este considerată esenţa operei lui Brâncuşi, sinteza tuturor căutărilor sale de-a lungul vieţii, gândită ca o linie de unire între Pământ şi Cer. Exprimând simplitate şi perfecţiune echilibrată, sculptura reprezintă  o stilizare a coloanelor funerare specifice zonei din sudul României, având ca denumire originală Coloana recunoștinței fără sfârșit,  fiind dedicată soldaților români căzuţi în Primul război mondial în luptele de pe malul Jiului.

După apogeu urmează şi declinul creaţiei sale, înregistrat în ultimii nouăsprezece ani din viaţa sa, în care realizează doar aproximativ 12 lucrări pe tematici deja explorate, cel de-al doilea război mondial precum şi efectele implacabile ale timpului impiedicând-ul să părăsească Parisul unde îşi găseşte sfârşitul la vârsta de 81 de ani. Lasă în urmă însă, o influentă covărşitoare în istoria artelor plastice moderne, necontenit aflat în căutarea esenţei şi a perfecţiunii : „Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*