Dinamica relaţiilor Stat – Biserică, între tradiţie şi actualitate

În mod tradiţional, relaţiile dintre Biserică şi Stat în ţările majoritar ortodoxe au urmat principiul bizantin al simfoniei, adică al armoniei, al sincronizării,, al înţelegerii şi cooperării dintre două instituţii deosebite şi distincte: una spirituală şi cealaltă politică, pe care le unea însă, viaţa socială comună a credincioşilor Bisericii şi a cetăţenilor Statului.

Totuşi, în Ţările Române simfonia din Imperiul Bizantin a fost adaptată la realităţile Principatelor şi apoi ale Statului Român modern, influenţat fiind de spiritul occidental secularizat. Pe lângă aceasta, simfonia Biserică – Stat n-a fost niciodată simetrică în sensul de egalitate de forţe militare, ci aproape întotdeauna a fost una asimetrică şi denivelată. Biserica se ruga permanent pentru Stat, aşa cum o face până astăzi, dar adesea ea se şi ruga de Stat, ca să o ajute. Statul, la rândul său, sprijinea Biserica, dar era tentat adesea să aservească instituţia eclezială.

Atât Constituţia României din anul 2003, cât şi cea din anul 1991, defineşte relaţia Stat – Biserică sau mai exact relaţia Stat – Culte (art. 29), folosind termenii următori: “Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii; Cultele religioase sunt autonome faţă de Stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate” (art. 29, alin. 5).

Autonomia Bisericii faţă de Stat şi sprijinul din partea acestuia sintetizează, de fapt, tradiţia coexistenţei Statului şi a Bisericii încă de la începutul primelor state româneşti medievale din secolul al XIV – lea.

Bineînţeles, atât forma autonomiei Bisericii faţă de Stat, cât şi intensitatea sau dinamica sprijinului acordat de către Stat Bisericii au variat de la un principe – domnitor la altul şi de la o epocă la alta, astfel încât existau mari diferenţe între modul de abordare şi de tratare a Bisericii de către domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt (sec. XV) de pildă, care a înmulţit averile mănăstirilor, în comparaţie cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a secularizat sau etatizat averile mănăstireşti (sec. XIX), asigurând totuşi salarizarea clerului.

Tradiţia autonomiei Bisericii faţă de Stat şi a sprijinului Statului faţă de Biserică a fost menţinută într-o formă foarte redusă, minimală chiar şi în timpul regimului comunist, deoarece Constituţia Republicii Populare Române sau a Republicii Socialiste România nu prevedea expres o separaţie între Stat şi Biserică, iar Statul acorda un sprijin financiar minimal pentru salariile preoţilor.

Desigur, autonomia cultelor în regimul comunist era foarte limitată, iar controlul Statului asupra lor era foarte sever, opresiv, fiindcă ateismul era o ideologie oficială de Stat. Studii recente arată că Biserica n-a fost niciodată deplin autonomă faţă de Stat şi nu a dispus de o situaţie materială suficient de consistentă şi stabilă pentru a nu avea nevoie de sprijinul Statului Român3. Această situaţie o mai întâlnim şi astăzi, mai cu seamă din cauza crizei economice şi materiale a ţării. Astfel, sprijinul Statului faţă de cultele religioase, stipulat în cele două constituţii ale României de după anul 1989, nu se datorează numai tradiţiei, ci şi realităţilor actuale, concrete. Totuşi, ponderea tradiţiei contează mai mult decât situaţia economică. În acest sens, există ţări europene occidentale cu o economie consolidată cum ar fi Italia, Germania, Belgia dar cu toate acestea sprijinul Statului faţă de Biserică sau faţă de unele culte religioase tradiţionale în ţările respective se practică în baza tradiţiei multiseculare!…

Însă tradiţia aceasta de susţinere a Bisericii de către Stat însemnează şi o recunoaştere constantă de către Autoritatea statală a rolului pe care Instituţia eclezială l-a jucat de-a lungul timpului în viaţa acestui popor, în promovarea limbii, culturii şi identităţii naţionale, în viaţa spirituală şi socială a acestei ţări.

Ca urmare, în România, noua Lege, nr. 489/2006, privind Libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor pleacă de la premisa de bază a recunoaşterii de către Stat a rolului pozitiv al cultelor în viaţa societăţii româneşti contemporane:

“Statul Român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social – caritativ, cultural şi de parteneri sociali, precum şi statutul acestora de factori ai păcii sociale” (art. 7, alin. 1).

Statul roman recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte Biserici şi Culte recunoscute, în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti (art. 7, alin. 2).

Cultele recunoscute sunt personae juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute (art. 8, alin. 1).

Ca urmare a acestei atitudini, o notă deosebită în noua Lege a Cultelor se concretizează prin aceea că există posibilitatea parteneriatelor sociale de interes comun încheiate între Stat şi Biserică sau Culte (art. 9, alin. 5). În acest sens, se trece de la simpla respectare a libertăţii religioase şi a autonomiei cultelor la cooperarea – parteneriat social dintre Stat şi Biserică în viaţa societăţii româneşti. Tot în această privinţă se menţionează şi faptul că Statul sprijină activitatea cultelor ca furnizori de servicii sociale (art. 10, alin. 6).

Aceste relatări noi privind cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul vieţii sociale se explică nu numai prin încrederea de care se bucură Biserica în rândurile populaţiei României, românii fiind unul dintre popoarele cele mai religioase ale Europei, ci şi prin nevoia de a face faţă multor probleme de ordin social: sărăcia, sănătattea precară a populaţiei, migraţia, şomajul, ajutorarea bătrânilor, a copiilor, a persoanelor defavorizate sau a celor cu dizabilităţi.

Cu siguranţă,, toate aceste probleme ale societăţii româneşti nu sunt numai probleme sociale ale Statului ci şi probleme pastorale ale Bisericii sau ale cultelor religioase. Cu alte cuvinte, libertatea – autonomia şi egalitatea cultelor religioase faţă de Stat nu exclude coresponsabilitatea şi cooperarea lor cu Statul, în rezolvarea problemelor majore şi urgente ale societăţii româneşti actulae. În acest sens, tradiţia trebuie înţeleasă ca fiind un proces dinamic al fidelităţii creatoare faţă de principiul de bază, iar nu simpla copiere a unor modele din trecut.

Pluralismul social şi religios cere un efort sporit pentru o convieţuire paşnică între culte şi chiar o cooperare a lor în acţiuni de interes comun. Dacă în constituţia României se precizează că “în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă” (art. 29, alin. 4), în noua Lege a cultelor acelaşi principiu este completat cu formularea: “Raporturile dintre culte se desfăşoară pe baza înţelegerii şi a respectului reciproc (art. 13, alin. 1).

Noua Lege a Cultelor precizează, de asemenea, că libertatea cultelor religioase este asociată cu obligaţia acestora “să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere siguranţei naţionale, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 5, alin. 3).

O importanţă deosebită este acordată în noua Lege a Cultelor şi învăţământului religios şi teologic organizat de culte şi sprijint de Stat (art. 32 – 35). În plus, este menţionată şi posibilitatea organizăii unui învăţământ confessional de toate gradele şi formele, în condiţiile legii învăţământului naţional (art. 39). Prin aceasta, se accentuază, de fapt, recunoaşterea rolului pozitiv al cultelor în domeniul educaţiei. Şi aici se vede legătura dintre tradiţie şi actualitate, dintre experienţa pozitivă din trecut şi necesitatea unor forme noi de aplicare a acesteia.

Este de remarcat că noua Lege a Cultelor nu s-a limitat doar la experienţa românească, ci a avut în vedere şi contextual internaţional European în care trăim, ţinând seama şi de necesitatea concordanţei noii Legi cu tratatele internaţionale la care România este parte (art. 1, alin. 1).

Faptul că acest proiect a fost elaborat în consultare cu cultele recunoscute din ţara noastră, cu experţi internaţionali în domeniu, precum şi cu diferite instituţii (ministere) ale Statului a constituit un proces, deodată complex, necesar, eficient şi benefic.

În baza noii Legi a Cultelor relaţiile dintre Stat şi culte sunt, nădăjduim, mai bine definite şi cu rezultate practice multiple, favorabile societăţii româneşti actuale. Aceasta presupune însă un dialog sistematic şi bine articulat între Stat şi instituţia Bisericii referitor la posibilităţile şi domeniile de colaborare şi cooperare Stat – Biserică.

Din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială…”

În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*