În România, în momentul de faţă există, îşi afirmă şi îşi manifestă trăsăturile culturale peste 21 de etnii sau minorităţi naţionale, rezultat al istoriei, al vicisitudinilor ei. Dar românii le-au tratat ca atare şi le-au oferit respect şi înţelegere. Din perspectiva guvernărilor, politica faţă de ele a fost mai mult sau mai puţin deschisă, mai mult sau mai puţin dreaptă, dar ele, minorităţile, alături de şi împreună cu poporul român, cu „românii cei buni, blânzi, cumsecade, înţelegători şi toleranţi”, cum îi caracterizează ele, au convieţuit paşnic, în bună vecinătate şi respect reciproc.
Dacă poporul român a suferit de frig şi de foame, au suferit şi minorităţile. Dacă a avut momente de bunăstare şi linişte, le-au trăit şi ele. Asupra lor nu s-au abătut mai tare furtunile politice sau cele economice. De ce? Pentru că poporul român, această mare masă integratoare, prin modul său de a fi şi de a se purta, a putut la nivelul vieţii de zi cu zi să anihileze orice „seism” venit cumva de „sus”. Ion, Istvan şi Hans, ca vecini şi săteni, au continuat să muncească împreună, să trăiască împreună şi să împărtăşească bucuriile şi necazurile vieţii unul cu celălalt.
Acesta este modelul de convieţuire dominant indus de români în calitate de grup etnic majoritar, în raporturile cu celelalte etnii. S-a constituit în secolele de convieţuire pe acelaşi teritoriu în care au dominat valorile înţelegerii şi toleranţei, ale bunei cuviinţe şi aprecierii reciproce, sprcifice lor.
În regimul socialist, minorităţile naţionale nu au suferit nici un fel de amputări în ceea ce priveşte păstrarea trăsăturilor culturale identitare Ne-au confirmat-o etnicii maghiari, saşi, turci, tătari în cercetările de teren. În perioada de instaurare a regimului socialist, evreii şi maghiarii au fost chiar privilegiaţi, ei ocupând cu preponderenţă posturile cheie în partid şi administraţie, în organele de conducere centrale şi locale. În Comitetul Central, în Marea Adunare Naţională, în guvern, minorităţile naţionale aveau reprezentanţii lor, corespunzător cu ponderea numerică. Iar din 1952 până în 1968, la comanda conducerii sovietice, s-a înfiinţat şi a funcţionat Regiunea Autonomă Maghiară în cadrul căreia, românii numeric minoritari, au fost expuşi la multiple situaţii de umilinţă, respingere şi dispreţ din partea maghiarilor.
În contactul cu alte grupuri umane, românii au fost atât donatori, cât şi receptori de modele culturale, în acest fel confirmând caracterul „ospitalier” şi deschis al culturii române în ambele sensuri. „Receptivitatea la modelele externe a avut la bază marea elasticitate sufletească ce-l face (pe român) potrivit să-şi asimileze mult mai repede decât altul orice influenţă culturală”, spune Nicolae Iorga. Este docil, învaţă mai uşor de cât alţii, este mai puţin „greu de cap” de cât ceilalţi.
Analizând interschimbul cultural dintre români şi saşi în satele mixte, Iorga subliniază în mod deosebit trăsătura de „donatori” culturali a românilor în raport cu cei veniţi : „<Oaspeţii> regelui au fost, în alt sens, şi <oaspeţii> noştri, cu deosebirea că li-am cerut mai puţin pentru a li da mai mult” (Iorga, 1989, p. 49).
Din perspectivă teoretică, problema contactului dintre culturi în cultura noastră înregistrează un moment de vârf cu „Istoria civilizaţiei române moderne”, operă în 3 volume scrisă de Eugen Lovinescu în anii 1924-1925. Modul de tratare a genezei civilizaţiei române moderne este implicit o istorie a formării poporului român aflat la confluenţa a două lumi: a răsăritului şi apusului. Din secolul al 19-lea, precizează el, prin exodul tinerimii române, cu deosebire la Paris, contactul cu apusul devine direct şi fecund, cultura română iese de sub tutela formelor culturale ale răsăritului. În acest fel, axa vieţii politice şi culturale s-a schimbat din răsărit la apus, contactul cu apusul fiind considerat o reluare a adevăratei continuităţi. Respingând preluările pripite de idei din apus, Lovinescu susţine că împrumuturile din afară sunt fertile numai când se întemeiază pe elementele vitale, pe legile şi datinile străbune.
Deşi lucrarea sa a fost scrisă acum 80 de ani, consideraţiile sale cu privire la universalizarea valorilor sunt la fel de actuale şi acum, ceea ce îl face contemporan cu procesul de globalizare ce se desfăşoară sub ochii noştri. El spune că datorită înmulţirii prodigioase a punctelor de contact ce devin o caracteristică a epocii, omenirea formează de pe acum un imens tot, cu o viaţă comună, cu idei comune, cu moravuri comune. Dezvoltarea capitalistă creează interdependenţă între ţări, iar interdependenţa conduce la sincronism, adică tendinţa de uniformizare a tuturor formelor de viaţă ale societăţilor moderne solidare între ele. De aici, posibilitatea împrumuturilor şi preluărilor culturale.
Spre sfârşitul secolului 20 şi începutul secolului 21, statutul şi modul de tratare a minorităţilor devine o problemă de o deosebită importanţă internaţională. Neglijate sau lăsate la discreţia guvernelor totalitare înainte de 1989-1990, după prăbuşirea acestora, minorităţile care au suferit procese de deznaţionalizare îşi cer dreptul la identitate, la afirmarea şi propăşirea lor culturală. În organismele internaţionale şi europene se elaborează documente cu privire la drepturile lor. De pildă, la întâlnirea şefilor de state şi de guverne a Consiliului Europei din 9 octombrie 1993 de la Viena s-a formulat Declaraţia de la Viena care prevede obligaţiile pe care trebuie să şi le asume toate ţările membre în ceea ce priveşte statutul minorităţilor naţionale şi modul de traducere a lui în politici efective. Printre altele, în ea se arată: „toate ţările noastre sunt ataşate democraţiei pluraliste şi parlamentare, indivizibilităţii şi universalităţii drepturilor omului, preeminenţei dreptului, unui patrimoniu cultural comun îmbogăţit de diversităţile sale”. În acest fel, Europa poate deveni un spaţiu vast de securitate democratică.
În Constituţia din 1991 ca şi în cea din 2003 sunt înscrise fără echivoc drepturile minorităţilor naţionale care sunt, de altfel, respectate, în afara cazului când unele etnii exagerează cerând privilegii şi aşa-zise „drepturi istorice” care excedează atât Constituţia cât şi dreptul internaţional în problemă.
De pildă, Art. 6 se referă, în mod special, la Dreptul la identitate. (1). Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. (2). Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români (Constituţia României 2003, p. 6).
România are un articol în Constituţie care fixează şi raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional în privinţa drepturilor omului. La Art. 20, par. (2) se arată: Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii favorabile.
De altfel, prezenţa reprezentanţilor minorităților în Parlamentul României, cooptarea maghiarilor la guvernare din anii 1996 până în prezent, este o dovadă a drepturilor şi libertăţilor neîngrădite de care se bucură în ţara noastră. Altminteri, înşişi liderii lor, cei oneşti, arătau în cercetările sociologice faptul că „în România este mult mai bine să fii minoritar decât majoritar că ţi se rezolvă orice problemă”.
Pentru poporul român, istoria contactului dintre culturi coincide cu istoria lui zbuciumată, de popor aşezat la răscruce de drumuri şi de popoare cu care a trebuit să stabilească relaţii pentru a-şi asigura progresul continuu – când acestea erau de înţelegere şi conlucrare – sau supravieţuirea – când relaţiile cu cei ce năvăleau peste el erau de dominare şi aservire. Oricum, ambele situaţii cereau maleabilitate, mare plasticitate şi capacitate de adaptare, de care el a dat dovadă chiar şi în cele mai vitrege situaţii istorice.
În istorie, când se urmăreşte traiectoria împrumuturilor culturale, izvoarele nu scriu decât despre isprăvile cuceritorilor, ale coloniştilor care domină politic, social şi economic şi nu despre cei supuşi. Dar dezghiocându-se lucrurile până la capăt apare, mai mult sau mai puţin evidentă, participarea populaţiei gazdă, a celor mulţi şi anonimi, la cultura şi rânduielile stăpânitorilor.
Nicolae Iorga vorbeşte, în acest sens, de „necunoscuta naţională românească” ce apare în modul distinctiv de viaţă al saşilor din Ardeal, mod de viaţă care nu seamănă cu cel al saşilor din Flandra sau de pe malurile Rinului, de unde au venit. Deosebirile ce apar în viaţa lor nu se explică nici ca aport al pământului din Ardeal, nici prin legile date de regi. Ele vin de la omul Ardealului, sunt partea noastră românească: este necunoscuta naţională pe care o căutăm fără a o putea afla direct. După ce se elimină posibila origine a fiecărui element component săsesc natural, politic, rămâne un reziduu. Acela suntem noi.
Lasă un răspuns