Adevărata miză a vremurilor pe care le trăim: destrămarea României

Când soldații Armatei Române s-au dus să salveze în cel de-al doilea război mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupația fascistă, populația maghiară nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apă fiartă în cap de la etajul caselor pe lângă care aceștia treceau. În momentele acelea cumplite și umilitoare însă, acești români nu se gândeau la faptul că țara lor este una de mâna a doua și că ar putea dispărea într-o bună zi cu totul de pe harta Europei ca stat național, unitar și independent, devenind o îngemănare de zone oarecare stabilite în raport în directă proporționalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale și a alianțelor vremelnice dintre acestea.

Când mestecau printre dinți praful pustei panonice ori când erau încovoiați de frigul din munții Cehoslovaciei, când scheletele lor vii și pline de păduchi erau stâanse de pe coclaurile rusești și duse în lagărele de concentrare ale Siberiei înghețate pentru igienizare, hrană, tratament și, în final, pentru munca în minele de cărbuni ori în pădure, acelorași soldați ai Armatei Române – foarte puțini rămași astăzi în viața ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: să-și mai vadă o dată țara (nu regiunea) și pe cei lăsați să-i aștepte acasă cu inima indoită de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre acești eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balanței victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea că se va întoarce acasă într-o țară second hand, sfârtecată cu totul și cu totul nejustificat într-un număr fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasă, în țara lor – România.

Ceea ce se întâmplă azi, după mai bine de șase decenii de la finele celui de-al doilea Război Mondial – război care a înghițit în măruntaiele sale criminale un număr impresionant de vieți omenești -, este un fapt conjunctural de o matematică a gândirii înfiorator de tulburătoare. Diversele motivații politicianiste de tot soiul, care nu țin cont sub nici o formă de părerea poporului roman, anulează, de fapt, istoria anterioară a acestuia, călcând în picioare cu mârșăvie, iresponsabilitate și raționalitate demonică jertfa de sine a sutelor si sutelor de mii de victime sacrificate programat de către călăii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere.

Miza este de primă însemnătate: este vorba de destrămarea treptată a statului roman și a hotarelor sale”, spunea academicianul Dinu Giurescu. Și o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscută în domeniul istoriei, nu poate decât să dea de gândit profund tuturor factorilor decidenți din patria aceasta (înca îi putem spune ața – Patrie) și poporului însuși despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iată, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident că praful și pulberea istoriei se vor împrăștia năvalnic peste numele acelora care-și vor așeza, la ordin și cu rânjet diabolic, semnătura pe certificatul de deces al României. Pentru că, a-ți vinde esența pură a ceea ce te definește pe tine ca neam în numele unor interese mărunte de moment, înseamnă, nimic altceva decât crima. Iar acest fapt este condamnat, dupa cum se știe, de toate religiile pământului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisă de catre Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urmă: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”, formula frază: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”, cu siguranță că nu putea previziona nicidecum permutările de borne topografice cu scop  deznaționalizant ce au loc în prezent. Iar dacă se va adeveri că algoritmul de desființare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, dupa părerea mea, ca statuia maiestuoasă a lui Nicolae Ceaușescu să fie înalțată cât mai curând în capitala sa, București (nu Budapesta), fiindcă simplul cizmar ajuns președinte a știut avea multă demnitate în momente cheie ale propriului său mandat. O parte din arhitectura timpului ceaușist arată cam așa: erau dărâmate anumite biserici, dar țara avea granițe fixe și era lipsită complet de datorii în momentul morții fostului președinte. Schița momentului actual are următorul facies însă: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în malul eutrofizat al datoriilor și tendințele vadite de destramăre a ei întrec orice închipuire.

Să fie, oare, procesul de regionalizare a Romaniei pasul decisiv către desființarea sa?!

Dacă da, atunci în mod cert că peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de păduchi, de lagăre și de frig ’40 ori peste cele ale celor nevinovați uciși în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de ștreang înălțat la cer de curând de cetățeanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” păpușii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identității poporului român) se va îndrepta amenințător înspre însăși beregata României reale ca stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constituția sa: „Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Dacă nu, înseamnă că domnul academician Giurescu greșeste, ceea ce îmi este cu neputință a crede.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*